M-a făcut mama artist

Ați auzit de emisiunea asta de la Prima TV? Ca să fiu sinceră nu am urmărit-o mereu, nu-mi place prezentatoarea, nu-mi place sistemul de vot, nu-mi place să mamele au un rol atât de mare în eliminarea concureților. Dar de puținele dăți când am nimerit câteva minute pe acolo am rămas pur și simplu uluită de vocile copiilor. Chiar dacă a fost un an al competițiilor de voci, aș putea spune că reprezentațiile copiilor de la această emisiune le-a întrecut cu muuult pe a celor de la X Factor și poate și pe cei de la Vocea României. Pur și simplu stai și te întrebi unde i-au găsit și cum de nu s-a auzit de ei până acum.

După cum vă ziceam, mi-a părut tare rău că formatul emisiunii și organizarea nu a fost deloc atractivă, astfel încât nu cred că au fost foarte urmăriți și e mare păcat. Nici măcar finala de aseară nu a fost în direct. Și totuși câștigătorul a fost desemnat prin voturi ale telespectatorilor. Cum oare au rezolvat-o? Ori a fost mânărită treaba și câștigătorul s-a hotărât din start, fără să se mai țină cont de voturi, ori s-a filmat câte un final în care fiecare concurent (din cei 5 finaliști) a fost declarat pe rând câștigător. Cât de penibil ar fi asta? Păcat de ei. Nici nu știu dacă să îi critic sau să îi laud pe cei de la Prima. Au totuși meritul de a fi descoperit niște talente imense, dar vina de a-și fi bătut joc de ele. Vorba reclamei “românii încep o treabă, dar nu o mai termină”.

Nu am văzut toate melodiile pe care le-au cântat, dar din ce am văzut mi-ar fi fost foarte greu să aleg între Angela și Alexandra. Inutil să spun că nu a câștigat niciuna dintre ele.

Ben Hur

Din nou o carte și un film. Asta pentru că atunci când a fost o ofertă la cărțile din  colecția Adevărul, Iri a selectat o serie de cărți despre care ştia el că s-au făcut nişte filme faine. Aşa că iată-mă citind cărți de aventuri. Am început cu Ultimul mohican, care nu mi-a plăcut mai deloc (poate nici nu l-am citit la vârsta corespunzătoare şi de asta), și nici la film nu ne-am mai uitat pentru că am văzut trailerul și ne-am dat seama că l-au Hollywood-izat mult prea tare.

Ben Hur în schimb mi-a plăcut. Cartea. E povestea unui evreu în vremea vieții lui Iisus. E şi de aventură şi de dragoste şi de credinţă. Filmul, chiar dacă e foarte premiat și lăudat, omite nişte lucruri care mi s-au părut foarte importante în economia cărții. O fi el făcut in 1959, dar asta nu cred că justifică lucrul ăsta. Pe lângă faptul că exista un triunghi amoros în carte (în film nu), mai exista și o luptă interioară foarte puternică a eroului. El spera că “Regele Iudeilor” aşa cum a fost proorocit a fi Iisus va fi un conducător în adevăratul sens al cuvântului, care să îi elibereze pe evrei de ocupația romană. Cu vremea, îşi dă seama că Iisus este de fapt un rege al sufletelor, Mântuitorul, fiul lui Dumnezeu.

“Ben Hur începea să înţeleagă, ca niciodată până atunci, că s-ar fi putut să existe o împărăţie spirituală mai importantă pentru oameni decât orice imperiu pământesc şi că, la urma urmelor, un Mântuitor ar fi, într-adevăr, un dar mai dumnezeiesc decât cel mai mare rege”

Și dacă sunteți curioși cum arăta un trailer de film în anul 1959:

Nicolae Grigorescu – sinceritate şi simplitate (3)

Revin cu citate, sau mai degrabă povești ale lui Grigorescu. Aduc puțin cu Ion Creangă, nu?

“După doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hainuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumparau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă dupa cea dintâi afacere a mea! Facusem vreo zece sorcoveți, și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, și m-a întrebat îngrijată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zica ceva, și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea.“

“Eram de cincisprezece ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari albastri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca în vis. Şi ne primblam alături, ţiindu-ne de mână, şi nu ne spuneam nimic. Da’ eram aşa de fericiţi, cum numai la vârsta aceea poţi fi. Când ne despărţeam, ne strângeam de mână, ne şopteam încetişor: “Noapte bună”, şi ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul şi în locul acela… Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Şi nici nu mai puteam gândi altceva. Odată, plecase zugravul la târg, şi se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit şi mă urc pe şchele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung, şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, da’ când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: “Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da’ parcă-i şi mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

Nicolae Grigorescu - O floare între flori (Domnișoara Millet)

Nicolae Grigorescu – sinceritate şi simplitate (2)

Revin, așa cum am promis, cu câteva citate ale lui Nicolae Grigorescu:

“trebuie să pictezi așa precum păsările cântă, absolut tot ce îți iese în cale și îți place, niciodată să nu-ți bați capul în căutarea unui motiv, atunci când totul în jurul tău este minunat”

“Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuța de ea și a-nvățat singură să citească și să scrie ca să ne poată-nvăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?… De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate”

“Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvinteze”

Nicolae Grigorescu - Portretul Mariei Nacu

 

Nicolae Grigorescu – sinceritate și simplitate (1)

Citesc uneori cărțile de la Adevărul din colecția Pictori de Geniu. Când am ajuns la Nicolae Grigorescu (primul român din colecție) am privit cu scepticism cartea, am considerat că va fi plină de un patetism patriotic deranjant. Poate patetism a fost, dar în niciun caz deranjant: am citit cartea ca pe un roman, am savurat-o chiar. A reușit foarte bine să transpară din ea omul Nicolae Grigorescu, de aceeași calitate ca și pictorul Nicolae Grigorescu. Mărturisirile lui, atât de sincere și simple, m-au impresionat. M-am mai documentat și m-am hotărât să vă împărtășesc și vouă câteva dintre vorbele pictorului… pe episoade, ca să nu vă plictisesc cu prea multe deodata

“Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.“

“Fă ce simţi, şi atâta cât simţi — unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos: lucrul tău, fiind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvârşi în sufletul celorlalţi. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăveşti, îl omori.“

“În zile ca acestea, când vechile credinţe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste şi un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.“

Nicolae Grigorescu - Luminiș