M-a făcut mama artist

Ați auzit de emisiunea asta de la Prima TV? Ca să fiu sinceră nu am urmărit-o mereu, nu-mi place prezentatoarea, nu-mi place sistemul de vot, nu-mi place să mamele au un rol atât de mare în eliminarea concureților. Dar de puținele dăți când am nimerit câteva minute pe acolo am rămas pur și simplu uluită de vocile copiilor. Chiar dacă a fost un an al competițiilor de voci, aș putea spune că reprezentațiile copiilor de la această emisiune le-a întrecut cu muuult pe a celor de la X Factor și poate și pe cei de la Vocea României. Pur și simplu stai și te întrebi unde i-au găsit și cum de nu s-a auzit de ei până acum.

După cum vă ziceam, mi-a părut tare rău că formatul emisiunii și organizarea nu a fost deloc atractivă, astfel încât nu cred că au fost foarte urmăriți și e mare păcat. Nici măcar finala de aseară nu a fost în direct. Și totuși câștigătorul a fost desemnat prin voturi ale telespectatorilor. Cum oare au rezolvat-o? Ori a fost mânărită treaba și câștigătorul s-a hotărât din start, fără să se mai țină cont de voturi, ori s-a filmat câte un final în care fiecare concurent (din cei 5 finaliști) a fost declarat pe rând câștigător. Cât de penibil ar fi asta? Păcat de ei. Nici nu știu dacă să îi critic sau să îi laud pe cei de la Prima. Au totuși meritul de a fi descoperit niște talente imense, dar vina de a-și fi bătut joc de ele. Vorba reclamei “românii încep o treabă, dar nu o mai termină”.

Nu am văzut toate melodiile pe care le-au cântat, dar din ce am văzut mi-ar fi fost foarte greu să aleg între Angela și Alexandra. Inutil să spun că nu a câștigat niciuna dintre ele.

Fiecare copil contează

Postarea acesta face parte din campania Biochefarm International care are ca obiectiv promovarea pe bloguri a implicării lor în programul “Fiecare copil contează” inițiat de organizația Salvați Copiii. Programul “Fiecare copil contează” își propune reducerea mortalității infantile și îmbunătățirea sănătății și calității vieții copiilor români cu vârsta între 0-5 ani.

Pentru aceasta trebui să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Am ales o întâmplare haioasă care m-a marcat, pentru că mi-a fost povestită și repovestită, amintită și reamintită, de aproape nu mai știu ce e real și ce e legendă. Glumesc, lucrurile stăteau cam așa. Eu sunt cea mai tânără membră a familiei extinse (mă refer la verișori) așa că eram alintată și drăgălită de toată lumea. Mare parte din copilărie mi-am petrecut-o cu verișorii mei din partea tatălui (mai mult vacanțele pentru că ei erau deja la școală) cu care mă simțeam foarte bine, cu jocuri, pozne și veselie.

La un moment dat, cred că aveam vreo 4-5 ani, unchiul meu (tatăl verișorilor de care vorbesc) a început să mă tachineze că vrea să mă înfieze, că de-acum să stau cu ei, că îmi dă și o moștenire bună (da, avea și de unde) și că gata, în curând o să îmi iasă actele de adopție. Eu, încurcată, i-am zis “Dar nici măcar nu ai cerfiticat“. Nu e o greșeală de tastare, așa am zis. Mă refeream, desigur, la certificatul de naștere, obligatoriu, în mintea mea, pentru a putea fi adoptat de cineva. Dincolo de amuzamentul stârnit de greșeala mea, dar și de argumentul meu fatal, acum văd un pic altfel lucrurile. Pentru un copil, oricât de distractiv ar fi la joacă și dincolo de aspectele materiale (da, cred că și la vârste destul de fragede poți să îți dai seama de astfel de aspecte), vrea să fie lângă familia lui. Dragostea părinților și căldura căminului e unică și nu poate fi cumpărată cu nicio promisiune, fie că ține ea de tovarăși de joacă sau de bani și jucării. Am avut parte de o copilărie de care îmi amintesc cu drag, cu o familie frumoasă, atât cea restrânsă cât și cea extinsă. Fiecare copil merită o astfel de copilărie, pentru că fiecare copil contează.

Trebuie să menționez că Biochefarm International a inscripționat toate suzetele NUK cu logo-ul Salvați Copiii și că donează un procent din contravaloarea suzetelor vândute organizației. Toți cei care vor cumpăra suzete NUK inscripționate vor contribui la reducerea mortalității infantile. Alte informații găsiți pe www.biochefarm.ro; www.facebook.com/NUK.Romania; www.twitter.com/NUK_Romania; www.salvaticopiii.ro

Voi de ce nu faceți un copil?

Mă întreb uneori care e sensul acestei întrebări. Cu excepția unor persoane foarte apropiate, în special familie, nu știu cine și de ce ar adresa o întrebare de genul acesta.

Dacă e să o luăm pe cazuri, există cupluri care vor să facă un copil și cupluri care nu vor pe moment, sau poate deloc. Cei care nu vor (acum sau vreodată) cu siguranță au motive bine întemeiate și nu cred că o discuție care începe cu “Voi de ce nu faceți un copil?”  poate să îi răzgândească cumva. Apoi sunt cei care își doresc și chiar încearcă, situație în care discuția tinde să alunece un pic spre jenant (“Facem”, “Încercăm”, “Prestăm”, “Lucrăm în sensul ăsta”).

Și apoi mai e categoria cuplurilor care își doresc un copil, dar întâmpină probleme în a-l concepe. În cazul ăsta întrebarea cu pricina chiar pică greu. Am fost pusă în situația asta și nu e deloc plăcut. Nu știi dacă e cazul să detaliezi, să îți deschizi sufletul și să povestești despre problema ta, sau, pentru că lucrurile astea sunt atât de intime, să eviți, să pleci capul sau să inventezi o minciună (așa cum se întâmplă de cele multe ori). Nu pot spune că am fost diagnosticată cu infertilitate, dar am ceea ce se numește endometrioză (am și o operație la activ), care, din câte am fost avertizată și din câte am observat pe parcursul câtorva luni cât am “lucrat în sensul ăsta”, face din a concepe un “challenge”.

Salut în acest sens inițiativa Asociației SOS Infertilitatea, și anume o campanie de sensibilizare și conștientizare a fenomenului infertilității. Dacă sunteți din București, veți vedea,începând de mâine afișele de mai jos prin oraș. Am speranța că o să se extindă campania și în alte orașe. De reținut este faptul un copil se face în intimitate și cred că subiectul conceperii unui copil trebuie să fie la fel de intim.

 

Dispăruţi fără urmă…

Postarea de faţă face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial All.

Cartea pe care am primit-o pentru recenzie se numeşte Dispăruţi fără urmă de Cecelia Ahern. Sinceră să fiu, prima mea opţiune fusese alta, dar pentru că nu mai era în stoc, am ales-o pe aceasta.

Povestea se învârte în jurul lui Sandy Shortt, o femeie cu o uşoară tulburare obsesivă căpătată în urma unei întâmplări din copilărie. Când Sandy avea 10 ani, o fetiţă din vecini a dispărut “fără urmă” şi de atunci nu poate suporta lucrurile care dispar; fie că e vorba de o şosetă, un pix sau un ursuleţ de pluş, dispariţia unui astfel de obiect banal provoacă o adevărată isterie în casa familiei Shortt, pentru că Sandy le caută zile şi săptămâni la rând.

Nu e de mirare că ajunsă la maturitate, tânăra îşi deschide o agenţie pentru căutarea persoanelor dispărute în care se implică trup şi suflet. În timpul uneia din căutări, însă, ajunge ea însăşi să dispară.

De aici cartea introduce o ipoteză pe care eu am înghiţit-o cu greu pentru că nu m-am aşteptat să fie o carte ştiinţifico-fantastică:  toate persoanele şi obiectele care dispar ajung într-un loc special, în care, înţelegând că nu este cale de întoarcere, fiecare a luat totul de la capăt, creându-şi o familie nouă,  o viaţă nouă. Sandy ajunge aici şi începe să regăsească persoane pe care le cautase prin agenţia sa, le dă veşti de acasă acestora şi le alină dorul de casă. Nu renunţă însă la ideea de a se întoarce înapoi în lumea de unde a plecat, iar când obiectele ei încep să dispară chiar şi din acest loc, lucrurile chiar devin ciudate.

Dincolo de ideea fantezistă că există un loc în care merg toate lucrurile pierdute, cartea prezintă problema reală a persoanelor dispărute şi mai ales a traumei prin care trec cunoscuţii acestora. Există mame care aşteaptă o viaţă întreagă să se întoarcă acasă copilul pierdut, lasă lumina din hol aprinsă ca acesta să poată vedea că este aşteptat, păstrează neatinsă camera lui, ca un altar închinat celui dispărut. Deşi moartea este cu siguranţă cea mai dureroasă experienţă, incertitudinea din spatele unei dispariţii îi poate innebuni pe părinţi, fraţi, prieteni. Oare unde e? Oare cine l-a luat? Oare s-a pierdut? Oare îşi mai aminteşte de noi?…şi cea mai cruntă: Oare mai trăieşte?

După cât timp poţi renunţa la căutările frenetice şi reveni la viaţa normală? Și când renunți la căutare, ce faci cu sentimentul de vinovăție? cu senzația că poate ai ratat ceva, vreun indiciu, vreun detaliu?…Ce credeţi? Aştept cometariile voastre. Nu uitaţi, postarea  face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial All, așadar fiecare comentariu mai adaugă 3 minute de voluntariat la campanie.

1 an

Cu toată agitaţia plecării am uitat să mă anversez: am blogul de un an şi mai nou am decis să împărtăşesc şi cu prietenii postările mele. Mi-a fost frică de expunerea asta publică, mi-e teamă că o să mă cenzurez în anumite opinii sau poveşti de teama unor păreri, a unor sprâncere ridicate de-ale lor, respectiv de ale voastre Nu sunt maestră nici în scris, nici în gătit, nici în critică de film, dar am încercat să fac câte puţin din fiecare aici. Şi, la urma urmei, cui îi place, să mai citească, cui nu, nu!

Aaa, şi dacă vă place, puteţi să-mi lăsaţi şi comentarii!!!

Liberté, egalité, expulsé

Ce noroc că ştim să facem haz de necaz…genial!!!

Mă aniversez!

Se pare ca am o lună de la prima postare, mi-am prospus de mult să mă aniversez la o lună și acum era să uit și să ratez ocazia.

Concluziile primei luni de “bloguială” este că nu e deloc ușor, dar e plăcut. Îmi place că trebuie să îmi creez o părere despre orice mi se întâmplă, fie că e vorba de filme, de o carte citită sau pur și simplu de întâmplările din viața mea. Și nu poți doar să povestești ce-ai văzut sau ce-ai trăit, trebuie să îți exprimi sentimentele față de ceea ce scrii, să pui o parte din tine în orice postare, fie ea și despre o rețetă.

Așa că : Happy Anniversary to me and Happy Blogging everybody!

Bine v-am găsit!

Da, intru și eu în blogosferă. M-au convis câteva mămici care scriu cu atâta pasiune, dragoste, talent despre viața lor și aventurile micuților lor încât mi-am propus să încerc și eu. Sper să nu le deranjeze că le pun linkurile aici, dar pe mine m-au cucerit și vi le recomand cu caldură. Sunt convinsă ca nu sunt talentată la scris (inginer de profesie, asta e viața), dar cred ca pot vorbi simplu despre lucrurile care mă înconjoară. Și daca tot m-am plâns de profesia mea (era o glumă, sunt mandră că sunt inginer), am să incerc (eh, e primul post și nu prea mă pricep pe aici) să pun un filmuleț despre ingineri.

Noroc!

A treia oară e cu noroc. Poate pe al treilea blog îmi fac curaj să scriu.