M-a făcut mama artist

Ați auzit de emisiunea asta de la Prima TV? Ca să fiu sinceră nu am urmărit-o mereu, nu-mi place prezentatoarea, nu-mi place sistemul de vot, nu-mi place să mamele au un rol atât de mare în eliminarea concureților. Dar de puținele dăți când am nimerit câteva minute pe acolo am rămas pur și simplu uluită de vocile copiilor. Chiar dacă a fost un an al competițiilor de voci, aș putea spune că reprezentațiile copiilor de la această emisiune le-a întrecut cu muuult pe a celor de la X Factor și poate și pe cei de la Vocea României. Pur și simplu stai și te întrebi unde i-au găsit și cum de nu s-a auzit de ei până acum.

După cum vă ziceam, mi-a părut tare rău că formatul emisiunii și organizarea nu a fost deloc atractivă, astfel încât nu cred că au fost foarte urmăriți și e mare păcat. Nici măcar finala de aseară nu a fost în direct. Și totuși câștigătorul a fost desemnat prin voturi ale telespectatorilor. Cum oare au rezolvat-o? Ori a fost mânărită treaba și câștigătorul s-a hotărât din start, fără să se mai țină cont de voturi, ori s-a filmat câte un final în care fiecare concurent (din cei 5 finaliști) a fost declarat pe rând câștigător. Cât de penibil ar fi asta? Păcat de ei. Nici nu știu dacă să îi critic sau să îi laud pe cei de la Prima. Au totuși meritul de a fi descoperit niște talente imense, dar vina de a-și fi bătut joc de ele. Vorba reclamei “românii încep o treabă, dar nu o mai termină”.

Nu am văzut toate melodiile pe care le-au cântat, dar din ce am văzut mi-ar fi fost foarte greu să aleg între Angela și Alexandra. Inutil să spun că nu a câștigat niciuna dintre ele.

Plante aromatice

Ce face omul când nu are treabă? Își face!

Așa ca m-am apucat de plantat plante aromatice. Anul trecut am avut busuioc cumpărat direct la ghiveci. Anul ăsta nu am mai găsit, așa că am cumpărat semințe. Și am cumpărat și altele: busuioc pitic, pătrunjel creț, oregano, cimbru și tarhon. Acum nu prea știu la ce o să le folosesc, dar mă prind eu pe parcurs. Vă mai arăt pe parcurs dacă iese ceva sau nu.

 

Pieton sau sprinter

Am aproape 2 ani de când conduc singură prin oraș. Ca să spun drept, am traseele mele (casă-facultate, casă-părinți, casă-centru) și mă avânt mai rar pe drumurile necunoscute. În schimb, am reușit să mă relaxez la volan, să nu mai fiu foarte stresată , mai ales pentru că soțul meu îmi spune mereu “Ține minte, e doar tablă”. Cu alte cuvinte, nu ar fi mare tragedie dacă aș îndoi sau zgâria vreo aripă, capotă sau mai știu eu ce.

Ieri însă, mi-am schimbat părerea. Chiar la noi în Iași s-a întâmplat un accident pe trecerea de pietoni. Desigur, prima reacție în acest caz este să îl acuzi pe șofer “Nu se mai satură ăștia de viteză, inconștienți, vitezomani, ….”. Ceea ce m-a șocat însă sunt imaginile. Pietonul a trecut așa de repede pe zebră încât chiar nu știu ce viteză ar fi trebuit să aibă bietul șofer ca să îl poată evita pe tânărul sprinter, mai ales că apăruse brusc dintre două mașini. Tabla e tablă, dar viața unui om sau sănătatea lui nu sunt lucruri de joacă. Să nu uităm că și pietonii au obligația de a se asigura atunci când vor să traverseze.

Pe mine ca șofer, imaginile m-au îngrozit. Sunt conștientă de faptul că atunci când mă urc la volan în mâini “tabla”, dar și viața mea și a pietonilor. Însă și fiecare pieton trebuie să știe atunci când iese pe stradă că își are propria viața în mâini, dar nu numai. Un șofer mai slab de înger cum sunt eu ar rămâne marcat pentru mult timp după un astfel de incident cauzat de un asemenea iresponsabil. Așa că haideți să fim cu capul pe umeri și ca șoferi, dar și ca pietoni.

Voi de ce nu faceți un copil?

Mă întreb uneori care e sensul acestei întrebări. Cu excepția unor persoane foarte apropiate, în special familie, nu știu cine și de ce ar adresa o întrebare de genul acesta.

Dacă e să o luăm pe cazuri, există cupluri care vor să facă un copil și cupluri care nu vor pe moment, sau poate deloc. Cei care nu vor (acum sau vreodată) cu siguranță au motive bine întemeiate și nu cred că o discuție care începe cu “Voi de ce nu faceți un copil?”  poate să îi răzgândească cumva. Apoi sunt cei care își doresc și chiar încearcă, situație în care discuția tinde să alunece un pic spre jenant (“Facem”, “Încercăm”, “Prestăm”, “Lucrăm în sensul ăsta”).

Și apoi mai e categoria cuplurilor care își doresc un copil, dar întâmpină probleme în a-l concepe. În cazul ăsta întrebarea cu pricina chiar pică greu. Am fost pusă în situația asta și nu e deloc plăcut. Nu știi dacă e cazul să detaliezi, să îți deschizi sufletul și să povestești despre problema ta, sau, pentru că lucrurile astea sunt atât de intime, să eviți, să pleci capul sau să inventezi o minciună (așa cum se întâmplă de cele multe ori). Nu pot spune că am fost diagnosticată cu infertilitate, dar am ceea ce se numește endometrioză (am și o operație la activ), care, din câte am fost avertizată și din câte am observat pe parcursul câtorva luni cât am “lucrat în sensul ăsta”, face din a concepe un “challenge”.

Salut în acest sens inițiativa Asociației SOS Infertilitatea, și anume o campanie de sensibilizare și conștientizare a fenomenului infertilității. Dacă sunteți din București, veți vedea,începând de mâine afișele de mai jos prin oraș. Am speranța că o să se extindă campania și în alte orașe. De reținut este faptul un copil se face în intimitate și cred că subiectul conceperii unui copil trebuie să fie la fel de intim.

 

Apropos de puzzle-uri…

Și că tot veni vorba de puzzle-uri, aseară am început unul pe la 10 și jumate seara. În instrucțiuni scria că o să dureze cam 30 de minute, doar că noi am reușit să în terminăm cam în două ore și jumătate. Adevărul este că nu prea am lucrat eu, ci am fost mai mult cu indicațiile. Să vă arăt niște etape.

Astea ar fi piesele

Primele etape...

Am și mâncat ceva bun...

Se pare că are și picioare...

Și alte chestii de susținere...

S-a lăsat și cu vărsare de sânge...

Apoi am întors-o...

I-am montat pe protagoniști...

Și apoi ne-am apucat de jucat, așa că am uitat să facem o poză la puzzle-ul complet.

LA MULȚI ANI, ARMAND!

Și pentru că nu ne-au mai rămas bani de felicitare, ne semnăm aici: Irinel, Cristina, Ana, Daniela, Andreea, Emi.

 

 

Puzzles (1)

La finalul anului trecut mi-am găsit o pasiune în a face puzzle-uri. Am început cu unul de 1000 de piese să văd cât e de complicat. E nevoie, într-adevar, de muultă răbdare, dar dacă poza de final nu are zone mari monotone nu e chiar complicat. Am vrut chiar să trec la un nivel mai avansat, doar că puzzle-urile de 2000 de piese și mai sus sunt făcute doar de anumite firme străine și prețul e pe măsură, așa că am renunțat.

Cam așa procedez eu (pozele sunt făcute ba cu lumină naturală, ba la bec, pentru că le făceam pe măsură ce mai lucram la el):

This slideshow requires JavaScript.

Am să revin cu o postare despre ce fac cu un puzzle după ce e terminat.

Nu mai e timp să ne bucurăm…sau mai e?

Ce să zic…îmi place noua melodie Holograf cu Angela Gheorghiu. E melodia noastră de “cod galben”, am ascultat-o de zeci de ori la Europa FM în lungul drum până la București și mai ales înapoi. Totuși, mi se pare că videoclipul nu are nimic de-a face cu ce vrea să transmită piesa, cu textul ei care e atât de profund și  sensibil. Faceți exercițiul să îl priviți fără să ascultați melodia, o sa ziceți că e cea mai optimistă melodie ever. Toată lumea zâmbește larg, chiar și textul de pe bilețel zâmbește. Lăsând la o parte apostroful, care e’ în plus, care e sensul zâmbetului? Deci până la urmă avem timp sau nu?

După opt ani și-un pic

Am fost sâmbătă seara la o cumătrie, părinții copilului fiind colegi dintr-o clasă paralelă de la liceu și colegi de facultate cu soțul meu. Ne-am văzut acolo cu numeroși alți colegi de liceu. Fie că sunt o fire mai modestă și cu mai puțină încredere în mine, dar m-am simțit foarte depășită de cei prezenți, de aceeași vârstă cu mine și cu același start în viață (“Emil Racoviță”, liceul de care suntem cu toții mândri). Cum ziceam, erau oameni cu 3, 2 sau în cel mai rău caz un copil, cu firme prospere sau șefi pe la slujbele lor sau, cireașa de pe tort, un coleg în funcția de judecător!!! M-am simțit profund nerealizată în fața lor, având doar un “biet” doctorat și o funcție pe termen limitat cu salar de 5-6 ori mai mic decât al lor. În plus, nu păreau genul acela de părinți pe care îi mai descrie Mihaela câteodată, încrâncenați, frustrați și nervoși, ci foarte senini și pozitivi (Andreea, ești de admirat).

Poate nu se cade să fac comparația, dar nu mă pot abține. Am fost două clase paralele, A-ul (eu și soțul meu) și B-ul (mulți dintre cei pe care i-am reîntâlnit sâmbătă) . Așa cum este tradiția, A-ul era clasa cea mai bună, cu primii intrați, cu olimpici peste olimpici, iar B-ul erau următorii. Discutând cu soțul mi-am dat seama că, trăgând linie, lucrurile s-au schimbat radical. Nu vreau să minimizez în niciun caz realizările colegilor mei de clasă, dar noi am rămas în pricipiu cu burta pe carte (5 doctori și încă vreo 3 doctoranzi), dar cu mai puține realizări practice, lumești. Cei din B au slujbe bune, unde sunt extrem de bine apreciați, au familii, copii și au și o mare unitate (nu-i vorbă, ne întâlnim și noi când e vorba de un restaurant sau o prăjitură, dar când e vorba de o ieșire de câteva zile, o excursie ceva, n-am putut niciodată să ne adunam mai mult de 4).

Cu siguranță e cunoscut faptul că ierarhiile din școală sunt cu totul altfel decât ierarhiile din viață, iar noi nu suntem o excepție. Așa că nu-mi rămâne decât să-i admir pe colegii din B, având speranța că nu mi-am supărat colegii din A.

Vatra Dornei

Câteva fotografii din ultra-mini vacanța la Vatra Dornei. Bine măcar că am văzut ceva zăpadă…și muuulte veverițe.

This slideshow requires JavaScript.

And I’m done…

În sfârşiiiiiiiit s-a terminat și doctoratul meu. Sincer, credeam că n-o să mai treacă niciodată cei 3 ani…și apoi când au trecut și ni s-a spus că ni s-a făcut “favoarea” să ne extindă termenul cu 2 luni…chiar credeam că n-o să mai termin niciodată cu el.

Din fericire, vineri am avut susținerea finală, cu mari emoții, acumulate și cu oboseala și cu tensiunea anterioară. Încă mă recuperez și la ora asta, încă nu simt eliberarea pe care o tot aștept, încă mai am acte de foit dintr-un birou în altul, încă simt că vreau să dorm până la prânz (oricum, am avut maaare noroc că am dormit foarte bine chiar și în săptămâna susținerii, fapt care m-a ajutat enorm).

Sper ca de acum să dispară nodul din gât, senzația că mi se înmoaie picioarele și săgețile care mă împungeau deseori în cap. Sper ca toate astea să fie din cauza acestui doctorat pe care nu l-am vrut încă de la început, pe care l-am pornit greu, la care am vrut să renunț la un moment dat, din cauza căruia a trebuit să plec 3 luni singură și departe și  alte și alte lucruri bune pe care le-am îndurat din cauza lui. Poate peste câtva timp o să reușesc să găsesc și ceva bun în el, dar deocamdată nu pot decât să mă bucur că s-a terminat.

Sfatul meu pentru persoanele care vor să înceapă un doctorat ar fi să nu facă asta… ……decât dacă ceea ce vor să lucreze la doctorat le place cu adevărat, au o chemare și o pasiune pentru tema aleasă. În niciun caz să nu pornească pe drumul ăsta doar pentru că au parte de o bursă generoasă, vă spun din proprie experiență că nu merită.