După opt ani și-un pic

Am fost sâmbătă seara la o cumătrie, părinții copilului fiind colegi dintr-o clasă paralelă de la liceu și colegi de facultate cu soțul meu. Ne-am văzut acolo cu numeroși alți colegi de liceu. Fie că sunt o fire mai modestă și cu mai puțină încredere în mine, dar m-am simțit foarte depășită de cei prezenți, de aceeași vârstă cu mine și cu același start în viață (“Emil Racoviță”, liceul de care suntem cu toții mândri). Cum ziceam, erau oameni cu 3, 2 sau în cel mai rău caz un copil, cu firme prospere sau șefi pe la slujbele lor sau, cireașa de pe tort, un coleg în funcția de judecător!!! M-am simțit profund nerealizată în fața lor, având doar un “biet” doctorat și o funcție pe termen limitat cu salar de 5-6 ori mai mic decât al lor. În plus, nu păreau genul acela de părinți pe care îi mai descrie Mihaela câteodată, încrâncenați, frustrați și nervoși, ci foarte senini și pozitivi (Andreea, ești de admirat).

Poate nu se cade să fac comparația, dar nu mă pot abține. Am fost două clase paralele, A-ul (eu și soțul meu) și B-ul (mulți dintre cei pe care i-am reîntâlnit sâmbătă) . Așa cum este tradiția, A-ul era clasa cea mai bună, cu primii intrați, cu olimpici peste olimpici, iar B-ul erau următorii. Discutând cu soțul mi-am dat seama că, trăgând linie, lucrurile s-au schimbat radical. Nu vreau să minimizez în niciun caz realizările colegilor mei de clasă, dar noi am rămas în pricipiu cu burta pe carte (5 doctori și încă vreo 3 doctoranzi), dar cu mai puține realizări practice, lumești. Cei din B au slujbe bune, unde sunt extrem de bine apreciați, au familii, copii și au și o mare unitate (nu-i vorbă, ne întâlnim și noi când e vorba de un restaurant sau o prăjitură, dar când e vorba de o ieșire de câteva zile, o excursie ceva, n-am putut niciodată să ne adunam mai mult de 4).

Cu siguranță e cunoscut faptul că ierarhiile din școală sunt cu totul altfel decât ierarhiile din viață, iar noi nu suntem o excepție. Așa că nu-mi rămâne decât să-i admir pe colegii din B, având speranța că nu mi-am supărat colegii din A.

12 Responses to “După opt ani și-un pic”

  1. Cor Neliu Says:

    Pot sa-ti confirm cele observate de tine [imi permit asta prin prisma celor… 2-3 ani pe care-i am in plus fata de tine :)]: de cele mai multe ori, primii la invatatura dintr-o clasa nu ajung sa aiba si bani (am nenumarate ex din jurul meu). Cei care au reusit, in general, au fost cei de la mijloc sau chiar codasii la invatatura (de unde se confirma, daca mai era nevoie ca “teoria ca teoria, da practica ne omoara”). Din primii 5 colegi ai mei de facultate, in ordinea cum au terminat facultatea, doar unul din ei e un prosper om de afaceri (se vedea asta din facultate, era presedintele asociatiei studentilor de la noi, nu venea de loc la cursuri, dar lua numai 10 la ex), ceilalti, desi sunt f. inteligenti, nu au realizat mai nimic deosebit, lucreaza la patron, fara a se putea lauda macar unul din ei ca e stabil d.p.d.v. financiar. Prima chestie cu care poti sa-ti ajungi colegii din urma sunt… copiii, cred eu. Ai timp sa ajungi si milionara (in euro), mai ia-i un job lu Iri :)…
    Inima buna de la “fratele mai mare”.

    • Cristina Says:

      Da, stiu si de la ai mei ca primii la scoala nu ajung neaparat primii in viata, sunt nevesare multe alte calitati …

  2. Mihaela Alexandrescu Says:

    Of, n-ai invatat nimic din ultima mea postare😀

    Eu fac parte din aceeasi generatie, cu acelasi start in viata pe care l-ati avut si voi. Numai ca eu am fost in E, singura clasa de filologie, singurul in an in care s-a putut sa alegem sa dam examen la romana si sa intram intr-o clasa in care ne-am dorit (in general clasa E era codasa, cei care au obtinut ultimele medii, n-a fost cazul la noi).

    N-am nici copii, nici doctorat, nici macar masterat. Nu ma pot lauda cu realizarea de a-mi fi luat o casa pentru ca am avut confortul/norocul ca sotul meu sa aiba deja una. Am un job la care ma duc cu placere, niste colegi cu care ma inteleg, o sefa cum multi si-ar dori. N-am aspiratii sa fiu eu sefa pentru ca marile responsabilitati vin si cu mari, mari griji. Nu pot sa spun ca am un salariu wow, ce realizata ma simt din punctul asta de vedere dar sunt (momentan) multumita de cum am ajuns. Mai traduc din cand in cand cate o carte si, desi imi obtin cu greu banii pe traduceri (edituri neserioase care nu respecta contractele) sunt mandra de activitatea aceasta “extrascolara”.

    Deci ce-ai invatat din postarea mea? Hai mai bine sa ne numaram realizarile in loc sa ne gandim ce n-am facut sau ce am fi putut sa facem si au facut altii. Nu suntem toti la fel, nu putem/nu vrem/nu avem cum sa facem cu totii toate lucrurile la fel.

    Si in plus… aparentele inseala de multe ori. Nu stii cine este cu adevarat fericit. Nu intotdeauna realizat = fericit🙂

  3. Anca Says:

    Cristina, eu abia acum cateva zile ti-am descoperit blogul, deci uite inca o realizare🙂 A doua realizare e ca am vazut o reteta cu ciuperci pe site-ul tau si am cautat aseara hribi congelati. Din pacate nu am gasit, dar incerc si in weekend🙂

    Oricum nu cred ca e corect sa ne masuram realizarile – pana la urma fiecare dintre noi a facut anumite alegeri si ni le asumam. Nu cred ca reusitele scolare sunt neaparat garantia unor reusite de dupa, cel mult o premisa foarte buna cu care sa incepi, dar nimic mai mult. Nici extrema cealalta nu cred ca e valabila – noi chiar am avut un start foarte bun din scoala si cred ca asta se vede fata de alte scoli.

    Si acum daca stau sa ma gandesc, nici nu cred ca voi veni la intalnirea de 10 ani – ok, ar fi placut sa mai vezi unele persoane de care nu mai stii nimic, dar la capitolul ce am facut de cand am terminat facultatea… poate nu sunt pregatita pentru bilanturi, fie ele si partiale🙂

    • Cristina Says:

      Cum să nu vii? Oricum, din cate am mai auzit, ești pe lista celor care ne trag în sus.
      Ai văzut cât costă, și totuși cauți să cumperi hribi…asta spune multe🙂

      • Anca Says:

        Cristina, esti tu o draguta🙂 oricum mai e timp pana la reuniunea de 10 ani si vorbim intre timp. Bottom line e ca nu ai de ce sa te intrebi daca puteai mai mult sau cum au reusit altii mai multe. E mult mai bine sa fii tu echilibrat ca persoana decat sa alergi sa bifezi chestii, ceea ce se intampla cu cei mai multi colegi “de succes”.

  4. Cor Neliu Says:

    Sister, orice om normal, chiar fara sa vrea, bifeaza chestiile celor din jur, mai ales ale colegilor care, desi erau mai slabi la invatatura, au ajuns mai sus in viata (“cum dracu… gigel, care mai mult nu venea la cursuri, are acu Q7 si vila?… iar eu…”).

  5. Anca Says:

    De fapt, “bifatul” ii privea pe cei cu numeroase realizari: ceva de genul am un anumit nivel, toti prietenii mei care se afla pe un nivel apropiat, isi fac vacantele in tailanda si malaezia, deci trebuie sa ma duc si eu acolo. sau trebuie sa achizitionez o noua pereche de pantofi, ca s-a lansat colectia de primavara, s.a.

  6. Doby Says:

    Am gasit si eu linkul asta abia azi… Cristina, te invitam cu drag sa dormi o noapte cu Sebi. Cand e racit🙂 La sugestia nevesticii mele. Iti trec toate gandurile si te transformi subit intr-o sluga fara dorinte si placeri proprii dar ” realizata”. Oricum ai pune problema situatia e cu multe taisuri. La naiba… taie peste tot…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: