From river to hill (1)

Plecarea pentru al treilea traseu a fost din Piazza Vittorio Veneto, printre cele mai mari din lume după cum vă ziceam și cu ocaziile precedente.

Apoi am traversat podul Victor Emanuel I, construit de francezi în perioada napoleoniană. La capăt se vede Gran Madre de Dio, cu porțile deschise de această dată.

Am urcat apoi pe colină și am găsit o frumusețe de clădire, Villa de la Regina, din păcate și ea tot cu gardurile portocalii, semn de restaurare. Se pare că în general iarna aceste locații nu sunt deschise publicului, ceea ce e foarte păcat…

Am reușit să prind printre garduri și copaci câteva imagini cu minunățiile de pe-acolo.

Apoi m-am îndreptat către Monte dei Cappuccini, vârful colinei cum s-ar spune. Pe drum, viluțe frumoase și un sistem antifurt dintre cele mai interesante.

Pe Monte dei Cappuccini, locul de unde poți vedea tot orașul, m-a frapat în primul rând o amprentă românească.

Trebuie să fiu corectă și să spun că locul era plin de astfel de declarații de dragoste dar acest “ALINA + IONUȚ ♥ AU FOST AICI” e atât de tipic, încât nu am putut să nu mă amuz.

Priveliște foarte frumoasă, într-adevăr, pentru că ne aflam cam la aceeași înalțime ca balconul lui Mole Antonelliana. Senzația nu se compară, pentru că aici aveai pământul sub picioare și inima la locul ei 🙂

Tot aici, Muzeul Național al Muntelui, pe care nu am avut curiozitatea să îl vizitez.

Advertisements

…de duminică

Ieri mi-am început vizitele cam pe unde rămăsesem sâmbătă. Nu m-am documentat, pur și simplu am văzut că e o piață mare cu câteva clădiri interesante și mi-am zis că ceva-ceva trebuie să fie.

Așadar, Palazzo Madama:

Am intrat și în muzeu, dar am să vă spun altă dată cum n-am văzut mare lucru pentru cei 10 euro cât costă intrarea.

Apoi, exact în aceeași piață, Palazzo Reale (Palatul Regal) care a aparținut dinastiei de Savoia.

Același palat,vederea din curtea interioară:

Am fost și în el (20 de euro de data asta 😦 ).

Lângă el, niște ruine ale unui teatru roman, la care se lucra pentru un soi de restaurare.

Apoi un gard frumos, după care se aflau ruinele astea…adică un peisaj citadin sublim, adică eu dându-mi talente de mare fotograf.

Porte Palatine (veche poartă romană prin care se intra/se păzea intrarea în oraș):

M-am întors apoi și am văzut Catedrala din Torino, lipită de Palatul Regal

…cu turnul pentru clopot făcut prin 1470:

Am văzut că mai intră lumea și am îndrăznit să intru și eu în Catedrală

Și mergând pe culoarele laterale, am văzut o masă cu multe suveniruri de vanzare, majoritatea erau cu Giulgiul din Torino. Deci mă aflam în Catedrala cu Giulgiul!!! Nici nu îmi dădusem seama. Mai rămânea doar să îl găsesc. Mă așteptam să fie indicii, săgeți, ceva. Pur și simplu m-am învârtit pe acolo, am văzut un loc cu rugăciuni scrise în diferite limbi, chiar și în română:

În fața rugăciunii era un fel de altar cu poza Giulgiului deasupra, acela să fie?

După ce am făcut poza am văzut că era scris “interzis fotografierea”…ok, era deja prea târziu, nu era să o șterg, nu?

Apoi m-am întors pe culoar și am văzut pe un ecran mare informații despre Giulgiu. Da, el era. Cutia aceea mare cu poza deasupra conținea Giulgiu din Torino. Mă așteptam să fie expus cu totul, nu doar cutia în care se afla, dar mi-am dat seama că probabil pentru a-l proteja e închis acolo. Deși, poate într-o cutie de sticlă…în fine, ei știu mai bine.

M-am întors să-l văd mai bine, acum știam sigur că e el. Poate să-l pozez mai bine…doar că de data asta m-a văzut paznica și a început să țipe “no photo, no photo”…ok, ok, no more photo. Am citit din nou rugăciunea și mi-am făcut cruce, atât. Lumea din jur nu făcea nici măcar asta. Nu se simțea fiorul acela divin pe care îl simte lumea la Locurile Sfinte din Ierusalim, poate și pentru că nu toată lumea crede în autenticitatea Giulgiului…da, asta trebuie să fie.

Apoi am făcut câteva fotografii ale obiectivelor văzute, pe înserate de data asta, mai ales că voiam să testez și capacitățile noului aparat foto. Mă declar mulțumită. Deci, din nou, Palatul Regal:

Palatul Madama:

Biserica Santissime Annunziata (mie îmi sună a Buna Vestire, se poate să mă înșel)

Gran Madre de Dio:

Undeva printre astea, a sărit unu să mă pupe, că cică sunt “bellissima”. M-am uitat imediat la geantă, mă gândeam să nu fie o diversiune, unu să mă complimenteze, altul să mă fure. Nu era niciun altul, m-am tras mai deoparte și m-a lăsat. După asta, am stat mai aproape de alți oameni.

În timp ce așteptam tramvaiul (de altfel îl așteptam într-o stație greșită, pentru că fiind multe sensuri unice, mijlocele de transport au trasee diferite la dus față de venit…nu mi-a luat decât vreo 30 de minute de așteptat în frig ca să-mi dau seama, dar m-am descurcat până la urmă), am făcut și câteva experimente fotografice:

…ca să vedeți și voi cât de repede merg mașinile în Torino :).

Plimbarea de sâmbătă

Încă de weekendul trecut am vrut să văd de aproape turla (e un înger în vârf, după cum aflat de pe net) care se vede de la mine de la geam.

Din păcate, din cauza clădirilor nu am reușit să o găsesc. Ieri, însă, mai bine informată, am pornit din nou în căutarea îngerului auriu. Încă de dimineață am întâmpinat un obstacol, notasem undeva ce autobuz să iau și la ce stație să cobor, dar când am ajuns să mă uit în ce direcție ar trebui luat, pe traseul meu nu exista stația pe care mi-am notat-o. Probabil notasem greșit de pe google maps. M-am reorganizat, m-am uitat bine pe hartă și am găsit o stație bună unde să cobor. Nu mi-era teamă că o să mă rătăcesc, aveam totuși la mine vreo 2 hărți scoase la imprimantă de pe google maps, harta cu mijloacele de transport din zonă, notițele despre ce să iau și unde să cobor și gps-ul. În plus, mai fusesem pe jos pe-acolo săptămâna trecută. Am luat autobuzul și am ajuns apoi pe strada unde văzusem eu pe net că e biserica aceea cu îngerul.

Acum se vedea clar, era un îngeraș auriu cu o trompetă undeva în partea din spate a bisericii. Ajunsă în fața bisericii, însă, am remarcat că îngerul meu nu era de găsit.

M-am dus pe strada din dreapta bisericii, am înconjurat-o, nimic. Am intrat puțin și înăuntru să văd cum arată.

Frumoasă, ca mai toate bisericile catolice. M-am întors apoi pe strada de unde am venit…credeam că mi s-a părut că am văzut turla cu înger (fotografia e de fapt făcută când am trecut a doua oară pe acolo). Am mai înaintat puțin pe strada cu biserica și în sfârșit l-am găsit. Făcea parte dintr-o biserică mai ciudată: foarte anostă în față, având în spate două turnulețe foarte colorate (a la Disney parcă).

Frumos îngerașul, a meritat efortul căutării.

Îmi propusesem apoi să merg la Mole Antonelliana, obiectivul turistic principal din Torino. Însă, la ora asta îmi terminasem deja mâncarea pe care mi-am luat-o pentru drum și deja îmi era foame. Nu am găsit nimic pe straduța cu bisericile și nu știam unde să mă îndrept să găsesc niște mâncare (nu cumpăr totuși de oriunde, pentru că am fost avertizată de niște cunoștințe care s-au simțit rău după ce au mâncat în Italia “de pe stradă”). Am zărit apoi în griul care mă înconjura o pată roșie care m-a “salvat”. O văzusem de ceva vreme, dar uitasem să o asociez cu mâncarea.

După ce am mâncat cele câteva sute de kilocalorii dintr-un oarecare Mc, am luat tramvaiul către următorul obiectiv. Aiurea e că în tramvai nu se anunță stațiile, și nici nu poți să te bazezi pe numărat, pentru că se poate întâmpla să nu se oprească peste tot (dacă nimeni nu solicită oprirea, tramvaiul merge mai departe). Așadar trebuie să te “benoclezi” să vezi ce scrie în fiecare stație. Am ajuns însă cu bine la Mole Antonelliana.

Clădirea are o poveste complicată, s-a tot transformat, înălțat, a fost la un moment dat cea mai înaltă clădire de cărămidă din lume. Acum găzduiește Muzeul Național de Cinematografie, dar despre el am să povestesc altă dată. Câteva fotografii de sus:

Am privit puțin și în jos…

Mi-am testat zoomul aparatului și  se pare că aș putea să am succes ca detectiv.

Am ajuns apoi în cel mai larg loc pe care l-am văzut în Torino, și mi-a prins bine, după atâtea străzi înguste. Piazza Vittorio Veneto. Printre cele mai mari din Europa (40.000mp)

Atât de mare, că a încăput și un patinoar acolo.

În spate undeva e o colină frumoasă, de care mi-a spus o doamnă din avion că i se spune “colina bogaților”. Cică e plină de vile ale unor conți, prinți, poate și bulibași 🙂

Am trecut apoi râul Po.

Am admirat Gran Madre de Dio.

Înăuntru nu am avut acces, dar am admirat de afară Statuia Religiei,

și statuia Credinței.

Am trecut pe drumul înapoi și pe Vio Po. Da, multe magazine, haine, lenjerie, cosmetice, electronice…dar pe mine mă lasă rece. Dar, pentru Mirela:

Am găsit totuși și eu o vitrină care mi-a plăcut. Deși nu sunt mare fan ciocolată, arăta demențial.