Delle Alpi și vestul sălbatic (2)

ziceam că am ajuns în parcul la Mandria și nu știam ce să fac. Am mers până la urmă mai departe, pe una din cărărui.

Nu știam unde mă duce, dar parcă pe acolo mergeau cei mai mulți oameni. Erau și câțiva copii cu biciclete și role, deși, după cum veneți, terenul nu prea le era prielnic.

Am ajuns apoi la o clădire, un nou palat. Erau de fapt “Apartamentele Regale”, un fel de refugiu în natură al aceluiași rege, Victor Emanuel II.

De sus din fața palatului, parcul arăta cam așa:

Cine știe, poate vara arată mai bine, acum însă era cam tristă priveliștea. În plus, îngrijitorii folosiseră muuulte îngrășăminte naturale, era un miros pregnant de așa ceva :).

Am fost apoi cu ghizi (din nou în italiană) și în interiorul apartamentelor (6 euro de data aceasta). Din nou fără fotografii, ci doar câteva fapte: clădirea era construită pentru cea de-a doua soție a lui Victor Emanuel II, Rosa Vercellana. Căsătoria fusese una “în afara rangului”, adică erau din medii sociale total diferite, și din acest motiv, titlul și privilegiile regelui nu erau transmise nici soției, nici urmașilor lor. În cinstea ei, însă, aproape toate camerele erau decorate (tapet, uși, tavan) cu trandafiri. Wiki zice chiar că au fost amanți înainte de moartea primei soții a regelui.

Casa era foarte racoroasă, dacă afară erau aproape 15 grade când am vazut-o eu, înăuntru erau 3-4 (eu cautasem o garderobă să-mi las haina, dar s-a insistat să nu fac asta pentru ca e frig înauntru și mare dreptate aveau). Și ușile erau special construite, un pic înclinate, să se închidă imediat în urma celui care trecea dintr-o cameră în alta pentru a nu se pierde din caldură. Culmea, am întrebat și mi-a s-a spus că vara nu e racoare, ci dimpotrivă, exagerat de cald.

Le placeau mult animalele împăiate și era un hol special în care erau expuse. Regelui îi placea să vâneze, dar nu mânca niciodată din carnea animalelor prinse. Rosa Vercellana gătea ea însași pentru rege, întotdeauna mâncarurile lui preferate (bucătaria, din pacate, nu se putea vizita). Avea și o cameră pentru fumat, deși femeile care fumau nu erau deloc bine vazute la acea vreme, dar Rosei nu-i păsa, nu căuta deloc sa fie bine vazută de popor.

Jumatate din casă era a regelui, jumatate a soției sale (asta la etajul cel mai de sus), iar copiii stăteau la etajul 1, unde erau și dressingurile, foarte mari pentru că rochiile din acele vremuri necesitau mult spațiu pentru depozitare. Regele și Rosa aveau băi în camere (mare lux la acea vreme), doar că erau pe balcon cumva (le-am pozat din afară).

Am înțeles toate aste din italiana!!! Bine, am mai cerut câteva lămururi pe engleză ghizilor (care erau de fapt 2 fete draguțe, cam de aceeași vârsta cu mine).

Am mai prins apoi câteva unghiuri bune cu munții (da, știu, sunt cam obsedată).

Am reușit apoi să poziționez cumva aparatul să îmi fac o fotografie cu clădirea Apartamentelor Regale.

Dar de acum soarele se cam ducea spre apus

și eu știam că am aproximativ 3km până la stația de autobuz. Așa ca mi-am început drumul de întoarcere. La ieșirea din parc am căutat, poate ma lua și pe mine cineva, să nu mai merg pe jos pe drumul ala pustiu..mai ales că am gasit o mașina cunoscută.

N-am mai stat, am mers ușor-ușor catre stație. Asta până când mi-am dat seama că aș putea prinde apusul după Alpi. Am grăbit pasul să pot ajunge la zona militară, pentru că de acolo se vedea destul de bine partea aceea de orizont. Am ajuns când soarele cam disparuse după munți și am crezut că am pierdut tot. Când, de fapt, spectacolul de-abia atunci începea.

Advertisements

Delle Alpi și vestul sălbatic (1)

Alpii se văd superb din oraș…păcat că din cauza clădirilor nu se văd decât foarte puțin și foarte rar. Și pentru că vremea se pare că se îmbunătățește, am zis să merg spre vestul orașului, cât mai aproape de ieșirea din oraș ca să îi văd mai bine, plini de zăpadă cum sunt acum. M-am uitat pe hartă și am văzut că tot în direcția aia este și stadionul Delle Alpi și m-am bucurat că o să împușc doi iepuri dintr-o lovitură.

Traseul mi l-am calculat ieri la repezeală, pentru că am văzut că e mult soare și deci puțin probabil să fie ceața aia care ascude de obicei priveliștea spre munte. L-am calculat de m-am omorât! Urma să schimb două autobuze, iar primul m-a plimbat vreo oră prin centrul orașului și apoi și-a deviat cumva traseul de la ce socotisem eu. Cred. Oricum, se vede foarte greu numele stației la care ești din autobuz și cum m-a ridicat la un moment dat o babă de pe scaun, mergeam ca orbul fără să știu unde sunt. Am coborât când mi-am dat seama că sunt prin locuri oarecum cunoscute, aproape de casă (după o oră de mers!!!).

Am găsit destul de repede și legătura spre vest. M-am oprit la stadion, dar…deși am un mare microbist acasă, maaare fan al fotbalului italian, nu a știut să-mi spună că stadionul Delle Alpi e în reconstrucție de vreo 2 ani! 😦 Așa că în loc de stadion, șantier.

Alpii se văd, într-adevăr, foarte frumos din preajma stadionului.

Dezamăgită de stadion, m-am hotărât să merg mai departe, mai spre vest. Și am luat autobuzul care mă adusese până acolo, către capătul liniei. Am ieșit din Torino și am intrat apoi într-o comună/localitate numită Venaria Reale. Asta am aflat mai târziu, când am ajuns acasă. De la capătul traseului, am plecat pe jos în căutare de unghiuri bune de fotografiat. Decorul…cam ciudat.

Da, priveliștea era frumoasă, dar nu puteam să mă apropii prea mult să fac fotografii, pentru că se pare că era o zonă militară acolo. Am pozat și eu cum am putut (încercați să ignorați semnele acelea de atenționare).

În sfârșit, doar munți…fără clădiri. Îmi doream să găsesc totuși una înaltă, pentru că banuiam că priveliștea de acolo ar fi fost încă și mai interesantă. Am găsit într-un final așa ceva

Da, încă un palat, Palatul din Venaria. Din păcate, se alfa în reconstrucție/recondiționare și nu se putea vizita. Păcat, din câte am văzut apoi pe net, era superb. Din fericire, se va redeschide până plec, cel puțin teoretic.

Totuși, am văzut că cineva a intrat printr-o poartă într-o curte interioară și am intrat și eu, să îmi văd munții mai de aproape și să pozez palatul.

N-am stat prea mult, pentru că a venit un paznic după mine…l-am rugat să mă lase să fac “2 photos with mountains”, i-am arătat și prin gesturi: 2, aparat foto, munții. Nimic. M-a scos cu un “No compredo. E chiuso.” Da, din nou foarte catolici.

Am plecat necăjită și la scurtă distanță am găsit un afiș mare.

Așadar era un parc natural prin apropiere…m-am uitat pe GPS și am văzut că era o pată verde undeva la vreo 1.5 km. Doar că trebuia să merg pe drumul ăsta

Niciun om, nicio casă, câteva mașini. Și totuși am mers … vreo jumătate de ora. Tot ce îmi ziceam în timpul ăsta era “io nu-s normală că merg pe-aici” și “cât de tari sunt munții ăștia!!!!!”. Și apoi am găsit parcul.

Începeam să cred că întreaga Italie e în recondiționare. Drumul principal era închis, mai rămâneau două potecuțe înnoroiate. Pe care să merg? Să merg sau să mă întorc? Nici oameni nu prea erau, oricum, mai mulți decât pe drumul care mă adusese aici. Deja eram destul de departe de unde mă lăsase autobuzul. Măcar munții arătau grozav.

…va urma…