A trecut un an în care nu am mai postat nimic. Am mai urmărit seriale, am mai citit cărți, dar filme nu am mai apucat să văd. Acum că s-a anunțat lista nominalizărilor la Oscar, mi-am propus să văd cât mai multe (bebelușul din dotare nu doarme decât cu mine alături și asta îmi dă ceva timp liber). Cred în lista asta pentru că oferă o oarecare garanție că timpul petrecut în fața ecranului nu e un timp pierdut, că filmul ăla spune ceva. Box office ul nu îmi oferă garanția asta, de multe ori nici nota de pe imdb.
Și tot urmărind peliculele din listă mi-am amintit ce frumos e să vezi filme, să vezi o poveste întreagă în două ore, o poveste cu cap și coadă, o lume întreagă creată în atât de puțin timp, personaje pe care le iubești sau le urăști, conturate atât de precis în atât de puțină vreme (se vede că sunt în mare criză de timp mai mereu?!). În două ore te-ai îmbogățit cu încă o lume în mintea ta, cu încă o poveste din care poți să înveți ceva, cu un personaj pe care poți să îl porți în suflet ceva vreme. E cumva satisfăcător să știi că oricât s-ar încâlci firul poveștii, peste două ore adevărul o să iasă la iveală și toate lucrurile se vor așeza logic și firesc, fiecare pe la locul lui (cel mai adesea). Da, după multe seriale îmi trebuia o cură de filme frumoase.
Arrival Un film cu extratereștri, dar aparte. Nu mai vin să ne cotropească, nici să ne omoare, nici să ne fure din resurse, ci ca să…nu vreau să fac spoiler, că de fapt cam asta e toată acțiunea filmului, să afle bieții pământeni care e scopul vizitei extratereștrilor. Mi-a plăcut că nu e un film tipic cu extratereștri, ci că aduc ceva sensibil în poveste. Explicația de la final m-a lăsat totuși cam cu gura căscată, și nu neapărat la modul plăcut, ci mai degrabă ca fiind cam trasă de păr. Plus o mică ruptură de logică care apare inevitabil în filmele cu călătorii în timp plus o problemă de liber arbitru versus predestinație. M-a atins rău de tot povestea adiacentă, cu fetița bolnavă. Ca mamă anxioasă ce sunt, mi-a atins cea mai mare frică și totodată o mare dilemă sadică a mea: (spoiler!!!) ai alege să faci un copil dacă ai ști că la un moment dat se va îmbolnăvi și va muri?
Fences Înainte să văd filmul am văzut o frază despre el, cum că ar fi un Moromeții în variantă americană. Și din cauza asta l-am văzut cumva din perspectiva asta. Dar dacă la Moromeții aveam o admirație pornită dintr-un patriotism, aici filmul mi s-a părut destul de plictisitor. Da, probabil e un film de atmosferă și atunci când îl vezi împărțit în 5 părți, în funcție de programul de somn al copiilor, e greu să intri în atmosferă și atunci poate ratezi esențialul. A fost interesant totuși să îl văd pe Denzel Washington în altă ipostază față de ce ne obișnuise: un tată obișnuit care încearcă să își întrețină familia.
La La Land O iubesc pe Emma Stone. Nu o știam până la filmul ăsta. De fapt nici nu știu dacă îmi place Emma sau personajul din film. Ceea ce înseamnă că a jucat atât de bine că nu le pot diferenția deloc. Cântă, dansează, e suplă, îmbrăcată șic, frumoasă, expresivă, modestă, naturală. Cu ochii ăia caraghioși de mari, care până să văd filmul mi se păreau un defect, iar acum mi se par o calitate. Și filmul e fain, nu sunt eu fan musical, dar a fost tare simpatic. O poveste frumoasă și un feeling fain lăsat la final.
Hell or high water Abia așteptăm să îl văd, mi-a plăcut titlul, îmi inspira o mare ambiție, o luptă. A fost așa, oarecum, doar că de-abia în ultima scenă am văzut-o cu adevărat… E genul ăla de filme în care nu știi dacă să empatizezi mai mult cu polițistul sau cu infractorul, asta însemnând ca i-au portretizat foarte bine pe amândoi și nu știi pe cine să alegi. Poate mai bine nu alegi și le înțelegi fiecăruia motivația. Plus niște muzică făină.
Jurnal. Simplu jurnal 
Leave a comment