Plante aromatice

Ce face omul când nu are treabă? Își face!

Așa ca m-am apucat de plantat plante aromatice. Anul trecut am avut busuioc cumpărat direct la ghiveci. Anul ăsta nu am mai găsit, așa că am cumpărat semințe. Și am cumpărat și altele: busuioc pitic, pătrunjel creț, oregano, cimbru și tarhon. Acum nu prea știu la ce o să le folosesc, dar mă prind eu pe parcurs. Vă mai arăt pe parcurs dacă iese ceva sau nu.

 

Advertisements

Ben Hur

Din nou o carte și un film. Asta pentru că atunci când a fost o ofertă la cărțile din  colecția Adevărul, Iri a selectat o serie de cărți despre care ştia el că s-au făcut nişte filme faine. Aşa că iată-mă citind cărți de aventuri. Am început cu Ultimul mohican, care nu mi-a plăcut mai deloc (poate nici nu l-am citit la vârsta corespunzătoare şi de asta), și nici la film nu ne-am mai uitat pentru că am văzut trailerul și ne-am dat seama că l-au Hollywood-izat mult prea tare.

Ben Hur în schimb mi-a plăcut. Cartea. E povestea unui evreu în vremea vieții lui Iisus. E şi de aventură şi de dragoste şi de credinţă. Filmul, chiar dacă e foarte premiat și lăudat, omite nişte lucruri care mi s-au părut foarte importante în economia cărții. O fi el făcut in 1959, dar asta nu cred că justifică lucrul ăsta. Pe lângă faptul că exista un triunghi amoros în carte (în film nu), mai exista și o luptă interioară foarte puternică a eroului. El spera că “Regele Iudeilor” aşa cum a fost proorocit a fi Iisus va fi un conducător în adevăratul sens al cuvântului, care să îi elibereze pe evrei de ocupația romană. Cu vremea, îşi dă seama că Iisus este de fapt un rege al sufletelor, Mântuitorul, fiul lui Dumnezeu.

“Ben Hur începea să înţeleagă, ca niciodată până atunci, că s-ar fi putut să existe o împărăţie spirituală mai importantă pentru oameni decât orice imperiu pământesc şi că, la urma urmelor, un Mântuitor ar fi, într-adevăr, un dar mai dumnezeiesc decât cel mai mare rege”

Și dacă sunteți curioși cum arăta un trailer de film în anul 1959:

Pieton sau sprinter

Am aproape 2 ani de când conduc singură prin oraș. Ca să spun drept, am traseele mele (casă-facultate, casă-părinți, casă-centru) și mă avânt mai rar pe drumurile necunoscute. În schimb, am reușit să mă relaxez la volan, să nu mai fiu foarte stresată , mai ales pentru că soțul meu îmi spune mereu “Ține minte, e doar tablă”. Cu alte cuvinte, nu ar fi mare tragedie dacă aș îndoi sau zgâria vreo aripă, capotă sau mai știu eu ce.

Ieri însă, mi-am schimbat părerea. Chiar la noi în Iași s-a întâmplat un accident pe trecerea de pietoni. Desigur, prima reacție în acest caz este să îl acuzi pe șofer “Nu se mai satură ăștia de viteză, inconștienți, vitezomani, ….”. Ceea ce m-a șocat însă sunt imaginile. Pietonul a trecut așa de repede pe zebră încât chiar nu știu ce viteză ar fi trebuit să aibă bietul șofer ca să îl poată evita pe tânărul sprinter, mai ales că apăruse brusc dintre două mașini. Tabla e tablă, dar viața unui om sau sănătatea lui nu sunt lucruri de joacă. Să nu uităm că și pietonii au obligația de a se asigura atunci când vor să traverseze.

Pe mine ca șofer, imaginile m-au îngrozit. Sunt conștientă de faptul că atunci când mă urc la volan în mâini “tabla”, dar și viața mea și a pietonilor. Însă și fiecare pieton trebuie să știe atunci când iese pe stradă că își are propria viața în mâini, dar nu numai. Un șofer mai slab de înger cum sunt eu ar rămâne marcat pentru mult timp după un astfel de incident cauzat de un asemenea iresponsabil. Așa că haideți să fim cu capul pe umeri și ca șoferi, dar și ca pietoni.

De Paște prin curte

Chiar dacă a fost sărbătoare, am pus aparatul foto la muncă. Am prins și soare și ploaie. Și mi-am amintit de ce e primăvara anotimpul meu preferat.

 

Voi de ce nu faceți un copil?

Mă întreb uneori care e sensul acestei întrebări. Cu excepția unor persoane foarte apropiate, în special familie, nu știu cine și de ce ar adresa o întrebare de genul acesta.

Dacă e să o luăm pe cazuri, există cupluri care vor să facă un copil și cupluri care nu vor pe moment, sau poate deloc. Cei care nu vor (acum sau vreodată) cu siguranță au motive bine întemeiate și nu cred că o discuție care începe cu “Voi de ce nu faceți un copil?”  poate să îi răzgândească cumva. Apoi sunt cei care își doresc și chiar încearcă, situație în care discuția tinde să alunece un pic spre jenant (“Facem”, “Încercăm”, “Prestăm”, “Lucrăm în sensul ăsta”).

Și apoi mai e categoria cuplurilor care își doresc un copil, dar întâmpină probleme în a-l concepe. În cazul ăsta întrebarea cu pricina chiar pică greu. Am fost pusă în situația asta și nu e deloc plăcut. Nu știi dacă e cazul să detaliezi, să îți deschizi sufletul și să povestești despre problema ta, sau, pentru că lucrurile astea sunt atât de intime, să eviți, să pleci capul sau să inventezi o minciună (așa cum se întâmplă de cele multe ori). Nu pot spune că am fost diagnosticată cu infertilitate, dar am ceea ce se numește endometrioză (am și o operație la activ), care, din câte am fost avertizată și din câte am observat pe parcursul câtorva luni cât am “lucrat în sensul ăsta”, face din a concepe un “challenge”.

Salut în acest sens inițiativa Asociației SOS Infertilitatea, și anume o campanie de sensibilizare și conștientizare a fenomenului infertilității. Dacă sunteți din București, veți vedea,începând de mâine afișele de mai jos prin oraș. Am speranța că o să se extindă campania și în alte orașe. De reținut este faptul un copil se face în intimitate și cred că subiectul conceperii unui copil trebuie să fie la fel de intim.

 

Apropos de puzzle-uri…

Și că tot veni vorba de puzzle-uri, aseară am început unul pe la 10 și jumate seara. În instrucțiuni scria că o să dureze cam 30 de minute, doar că noi am reușit să în terminăm cam în două ore și jumătate. Adevărul este că nu prea am lucrat eu, ci am fost mai mult cu indicațiile. Să vă arăt niște etape.

Astea ar fi piesele

Primele etape...

Am și mâncat ceva bun...

Se pare că are și picioare...

Și alte chestii de susținere...

S-a lăsat și cu vărsare de sânge...

Apoi am întors-o...

I-am montat pe protagoniști...

Și apoi ne-am apucat de jucat, așa că am uitat să facem o poză la puzzle-ul complet.

LA MULȚI ANI, ARMAND!

Și pentru că nu ne-au mai rămas bani de felicitare, ne semnăm aici: Irinel, Cristina, Ana, Daniela, Andreea, Emi.