După finala Australian Open

Inutil să spun că a fost un meci spectaculos, având în vedere că cei doi finaliști sunt atât de apropiați ca valoare. În plus, a fost cel mai lung meci jucat vreodată la Australian Open – aproape șase ore!!!. După atâta timp, Djokovic și Nadal jucau pur și simplu cu ultimele fărâme de resurse pe care le mai aveau, amplificate de adrenalina finalului de meci. Imediat ce s-a terminat, însă, adrenalina s-a oprit și finaliștii, care cu 5 minute înainte alergau și dădeau lovituri geniale pe teren, abia aveau puterea să stea în picioare. Imaginile sunt geniale! Noi le-am privit în direct și chiar ne întrebam, cu sufletul la gură, de ce atâta vorbărie (inutilă) din partea organizatorilor și sponsorilor. Noroc că până la urmă s-a gândit cineva şi la jucători…

Dogville

M-am uitat din întâmplare la Profesioniștii de pe TVR1 atunci când a fost invitat Cristian Tudor Popescu. Este un om pe care îl admir pentru că se exprimă întotdeauna clar, concis și franc. S-a discutat despre România, despre viață și cultură, într-un soi de chestionar (am aflat apoi că se numește Chestionarul lui Proust) la care răspundea atât Eugenia Vodă cât și invitatul. Cu siguranță nu cunoșteam nici pictorii de care aminteau, nici scriitorii, nici regizorii…dar la întrebarea “Cine este personajul feminin preferat?” CTP a răspuns că personajul lui preferat nu este dintr-o carte, ci dintr-un film. M-am bucurat pentru că era deci foarte facil să fac și eu cunoștință cu personajul, care, după mărturisirile din emisiune “l-a obsedat săptămâni întregi”.

Filmul este “Dogville”, iar personajul de care vorbea este Grace, interpretată de Nicole Kidman. E un film cu adevărat special. În primul rând toată acțiunea se petrece într-un soi de scenă de teatru. Am crezut că o să mă plictisească atât de tare decorul, încât o să renunț să mai urmăresc filmul, dar acțiunea m-a prins până la urmă. Asta pentru că nu poți sta indiferent în fața lui, te implici, te indignezi și te revolți, chiar dacă realizezi că lucrurile sunt exagerate spre final, fiind mai degrabă cu sensul de metafore decât întâmplări ca atare.

În mare, e vorba despre o fată care, fugind de niște mafioți, ajunge în satul Dogville, unde încearcă să își câștige simpatia locuitorilor. Nu am să vă zic mai multe, nici cine/ce/cum se dovedește a fi fata (Iri iar a ghicit dinainte, grrrr), ca să nu vă stric finalul, dacă vă hotărâți să îl urmăriți. Vă zic doar că mie mi-a plăcut.

Citatul obișnuit:
Tom: You want to eat? You must be hungry.
Grace: I can’t. I don’t deserve that bread. I stole that bone. I’ve never stolen anything before. So now, now I have to punish myself. I was raised to be arrogant. So, I… I had to teach myself these things.
Tom: Well, it may be for your education.

Musaca de cartofi 1

Asta e prima variantă de musaca pe care o încerc. Există multe rețete de gen pe internet, dar la asta m-a cucerit cașcavalul gratinat de deasupra. Am să mai încerc și altele pe viitor, nu că asta nu ar fi ieșit bună, dar îmi place mereu să gătesc ceva nou.

Ingrediente:

600g carne tocată
2 linguri ulei
1 kg cartofi
100 ml supă de legume
2 cepe
150g ciuperci
2 ouă
cimbru
2 linguri de pastă de tomate
200g cașcaval
1 lingură pesmet
sare
piper

Preparare:

Cartofii se fierb în coajă, se curăță și se taie felii. Între timp, se călește ceapa, apoi se adaugă ciupercile și carnea. După ce scade zeama se adaugă pasta de tomate, cimbrul, sare și piper după gust. Se unge o formă termorezistentă cu ulei și se presară cu pesmet. Se pune un strat de felii de cartofi, un strat de carne, din nou cartofi, din nou carne și la final din nou cartofi. Separat se bat ouăle cu jumătate din cașcaval și se toarnă deasupra, celalată jumătate din cantitatea de cașcaval se presară deasupra. La final se toarnă supa în tavă. Se introduce la cuptorul încins pentru 45-50 de minute. Enjoy!

 

După opt ani și-un pic

Am fost sâmbătă seara la o cumătrie, părinții copilului fiind colegi dintr-o clasă paralelă de la liceu și colegi de facultate cu soțul meu. Ne-am văzut acolo cu numeroși alți colegi de liceu. Fie că sunt o fire mai modestă și cu mai puțină încredere în mine, dar m-am simțit foarte depășită de cei prezenți, de aceeași vârstă cu mine și cu același start în viață (“Emil Racoviță”, liceul de care suntem cu toții mândri). Cum ziceam, erau oameni cu 3, 2 sau în cel mai rău caz un copil, cu firme prospere sau șefi pe la slujbele lor sau, cireașa de pe tort, un coleg în funcția de judecător!!! M-am simțit profund nerealizată în fața lor, având doar un “biet” doctorat și o funcție pe termen limitat cu salar de 5-6 ori mai mic decât al lor. În plus, nu păreau genul acela de părinți pe care îi mai descrie Mihaela câteodată, încrâncenați, frustrați și nervoși, ci foarte senini și pozitivi (Andreea, ești de admirat).

Poate nu se cade să fac comparația, dar nu mă pot abține. Am fost două clase paralele, A-ul (eu și soțul meu) și B-ul (mulți dintre cei pe care i-am reîntâlnit sâmbătă) . Așa cum este tradiția, A-ul era clasa cea mai bună, cu primii intrați, cu olimpici peste olimpici, iar B-ul erau următorii. Discutând cu soțul mi-am dat seama că, trăgând linie, lucrurile s-au schimbat radical. Nu vreau să minimizez în niciun caz realizările colegilor mei de clasă, dar noi am rămas în pricipiu cu burta pe carte (5 doctori și încă vreo 3 doctoranzi), dar cu mai puține realizări practice, lumești. Cei din B au slujbe bune, unde sunt extrem de bine apreciați, au familii, copii și au și o mare unitate (nu-i vorbă, ne întâlnim și noi când e vorba de un restaurant sau o prăjitură, dar când e vorba de o ieșire de câteva zile, o excursie ceva, n-am putut niciodată să ne adunam mai mult de 4).

Cu siguranță e cunoscut faptul că ierarhiile din școală sunt cu totul altfel decât ierarhiile din viață, iar noi nu suntem o excepție. Așa că nu-mi rămâne decât să-i admir pe colegii din B, având speranța că nu mi-am supărat colegii din A.

Cadou hand-made

Am fost foarte necăjită că, deși am fost în Italia 3 luni, nu am găsit să îi cumpăr soțului meu ceva cu AS Roma, echipa lui favorită de fotbal. Ca să mă recompensez acumva, mi-a venit ideea să îi împletesc un fular cu sigla echipei…că e oricum și folositor. În plus, consider că e un cadou foarte prețios ceva lucrat cu propriile mâni și cu proprii neuroni, că modelul siglei mi-a solicitat și așa ceva. Plus că nu mai împletisem de când eram mică (pentru păpușele), așa că a durat puțin și să îmi amintesc fiecare dintre etape.

Dovada:

Și rezultatul (fotomodelul e puțin timid):

Anul 2011 în imagini

Așa cum am făcut și anul trecut (am fost mai harnică, am postat în decembrie 2009), am găsit/selectat câteva fotografii ilustrative pentru evenimentele anului ce s-a încheiat. Majoritatea sunt fotografii foarte puternice, pe care este posibil să le mai fi văzut…sau nu.

This slideshow requires JavaScript.