Despre sfaturi

Promisesem să mai scriu, dar mi-am dat seama că timpul nu prea îmi permite. La început, Alexandra nu dormea ziua decât la sân (nu mă refer că Adormea la sân, ci că Dormea doar cât stătea la sân). Acum mai doarme un picuț și singură, dar mai apar diverse lucruri de aranjat și de pus la punct prin casă. Și cât timp e trează prefer să stau cu ea, să vorbim, să cântăm, să dansăm împreună, nu să o ignor. Și-așa mă simt destul de vinovată când trebuie să mai răspund cuiva pe skype și o simt că se uită foarte nervoasă la telefonul care se interpune între noi două.

Cum merge cu parentingul? Pe de o parte merge foarte bine, informațiile pe care le-am primit de la maternitate (despre îngrijire, băiță, mâncare, simptome ce ar trebuie sau nu să ne îngrijoreze) au fost cele mai prețioase. Am uitat tot ce mai citisem prin cărți și împreună cu un pic de instict natural și bun simț lucrurile au mers bine. Am mai primit informații bune și de pe un grup de pe facebook – ParentIS, poate mamele îl cunosc. Doar că aici e cu dus și întors. Citind ce mai discută mămicile de pe grup am senzația că am greșit în trecut și sunt foarte nepregătită pentru viitor.

De exemplu, se discută despre a cumpăra copiilor care încep să meargă anumiți papucei și că e o greșeală monumentală să iei alt tip de papucei. Dacă e bine să bagi în copil orice medicament, chiar și un paracetamol pentru o febră sau panadol pentru durerea de gingii, unii fiind de părere că doar măsurile homeopate sunt bune (bine, nu mă mai bag la subiectul despre vaccinuri că acolo e jale). Că să nu pui copilul în funduleț pentru că atunci când e capabil o să se ridice singur (cum naiba? că nu am bare sau stâlpi prin casă să se ajute). Că nu e bine să faci legumele la steamer pentru că plasticul încălzit e moartea (cică ar degaja niște substanțe toxice). Că unele sfaturi de la pediatru nu sunt bune deloc și că orice sfat trebuie investigat înainte de a fi aplicat.

Nu mă înțelegeți greșit, apreciez informațiile, e o comunitate frumoasă în care poți afla și alte lucruri în afară strict de parenting. Mi se pare totuși că unele persoane sunt prea radicale în sfaturile lor și parcă o grămadă din lucrurile pe care le simțeam eu că sunt bune sunt foarte contestate. Ce să mai zic și de faptul că aproape tot ce ne înconjoară e un pericol . Cum vă ziceam și înainte, nu am timp prea mult, nu pot să mă informez despre fiecare mic aspect și în consecință fac cum mă taie capul și deci fac greșeli. De fapt, cam asta a făcut grupul ăsta, m-a făcut să mă îndoiesc la tot pasul de instictele mele, lucru care nu e neapărat unul rău. Doar că vreau să selectez de acolo ce mi se potrivește, cumva o soluție de mijloc. Nu mă văd o mamă care merge doar pe homeopatie sau pe variante naturiste, nu mă văd o extremistă pentru mâncarea bio, sunt conștientă că, deși îmi doresc, nu o să pot să îmi educ copilul strict în spiritul parentingului necondiționat (fără recompense și pedepse), cu alte cuvinte încerc să nu fiu exagerată în niciun aspect, ci mai degrabă flexibilă. O să vă țin la curent cum/dacă merge 🙂

La mulți ani, Alexandra!

Ce zi mai potrivită aș fi putut să gasesc să vă spun despre Alexandra? Majoritatea dintre voi știți, dar poate nu toți: Alexandra e noua membră a familiei noastre, s-a născut la începutul lui aprilie, 3.4kg (3.390, da cine se mai pune pentru 10g?) și 51 de cm, gene lungi și întoarse și buze de Angelina (unii ar zice buze a la Irinel, dar eu prefer să zic a la Angelina 🙂 ).

În sarcină am avut probleme la început, la mijloc și la sfârșit, așa că am preferat să țin vestea în cercuri mai restrânse, până când lucrurile s-au dovedit a fi cu final fericit. Culmea e că nu m-am simțit rău, cu excepția câtorva reprize de amețeală și de greață. Nici măcar la final nu m-am simțit prea neplăcut, aș mai fi rezistat câteva luni 🙂

Acum creștem și trecem prin diferite faze. Când mami și tati zic că totul e sub control și au învățat obiceiurile și nevoile, pac! se schimbă totul și mai nimic nu mai funcționează. De exemplu, acum suntem într-o fază în care nu dormim mai deloc ziua (poate 3-4 moțăieli de 15 minute) și am sta atașată de sânul lui mami permanent. Ce să facem?! Dăm vina pe colici, sperăm să fie o fază scurtă și mergem mai departe. Nu săriți cu critici! Poate doar sfaturi, dar doar dacă ați trecut și voi prin situația asta, ca prin cărți și pe internet, m-am convins! Pe de altă parte, zâmbim de se topesc de drag părinții și bunicii!

Aaa, și să nu mă condamnați nici dacă blogul o să devină unul “mămicesc”. Asta pentru că timpul de filme, de cărți și de gătit s-a cam redus…nu pentru prea multă vreme sper eu.

Așa că: LA MULȚI ANI, ALEXANDRA, SĂ FII SĂNĂTOASĂ ȘI VOIOASĂ! LA MULȚI ANI, TUTUROR COPIILOR!

 

 

 

Băbisme (1)

Acum cam un an și jumătate terminam cu doctoratul. După cum mărturiseam și atunci, după doctorat eram varză…adică varză-varză, emoțional, psihic, fizic. Și din cauza asta am căutat o activitate care să mă relaxeze mental. Așa că m-am apucat de un goblen, mai ales că programul de la facultate îmi permitea. O să credeți că am luat-o razna și având în vedere ce urmează să vă mai arăt (am pozat o grămadă din etapele goblenului în speranța că o să le postez cândva pe blog; deci da, nu numai că m-am apucat de el, dar l-am și terminat) nu știu dacă vă pot convinge de contrariu 🙂

Dar în prima fază a trebuit să fac puțină tâmplărie, ca să îmi fac un gherghef pe măsură. Am luat niște lemne de prin balcon, niște cuie, pioneze și … a ieșit … cum o să vedeți mai jos.

Și cu ocazia asta lansez o provocare: cine ghicește primul ce reprezintă goblenul o să primească 3 cărți interesante (recunosc, nu sunt noi, sunt cărți pe care le-am citit și îndrăgit): Nono de Renata Carageani, P.S: Te iubesc  de Cecilia Ahern și autobiografia lui Alexandru Arșinel scrisă în colaborare cu Maria Capelos.

Ultima poză e primul indiciu, primele “puncte” din goblen.

Pieton sau sprinter

Am aproape 2 ani de când conduc singură prin oraș. Ca să spun drept, am traseele mele (casă-facultate, casă-părinți, casă-centru) și mă avânt mai rar pe drumurile necunoscute. În schimb, am reușit să mă relaxez la volan, să nu mai fiu foarte stresată , mai ales pentru că soțul meu îmi spune mereu “Ține minte, e doar tablă”. Cu alte cuvinte, nu ar fi mare tragedie dacă aș îndoi sau zgâria vreo aripă, capotă sau mai știu eu ce.

Ieri însă, mi-am schimbat părerea. Chiar la noi în Iași s-a întâmplat un accident pe trecerea de pietoni. Desigur, prima reacție în acest caz este să îl acuzi pe șofer “Nu se mai satură ăștia de viteză, inconștienți, vitezomani, ….”. Ceea ce m-a șocat însă sunt imaginile. Pietonul a trecut așa de repede pe zebră încât chiar nu știu ce viteză ar fi trebuit să aibă bietul șofer ca să îl poată evita pe tânărul sprinter, mai ales că apăruse brusc dintre două mașini. Tabla e tablă, dar viața unui om sau sănătatea lui nu sunt lucruri de joacă. Să nu uităm că și pietonii au obligația de a se asigura atunci când vor să traverseze.

Pe mine ca șofer, imaginile m-au îngrozit. Sunt conștientă de faptul că atunci când mă urc la volan în mâini “tabla”, dar și viața mea și a pietonilor. Însă și fiecare pieton trebuie să știe atunci când iese pe stradă că își are propria viața în mâini, dar nu numai. Un șofer mai slab de înger cum sunt eu ar rămâne marcat pentru mult timp după un astfel de incident cauzat de un asemenea iresponsabil. Așa că haideți să fim cu capul pe umeri și ca șoferi, dar și ca pietoni.

Voi de ce nu faceți un copil?

Mă întreb uneori care e sensul acestei întrebări. Cu excepția unor persoane foarte apropiate, în special familie, nu știu cine și de ce ar adresa o întrebare de genul acesta.

Dacă e să o luăm pe cazuri, există cupluri care vor să facă un copil și cupluri care nu vor pe moment, sau poate deloc. Cei care nu vor (acum sau vreodată) cu siguranță au motive bine întemeiate și nu cred că o discuție care începe cu “Voi de ce nu faceți un copil?”  poate să îi răzgândească cumva. Apoi sunt cei care își doresc și chiar încearcă, situație în care discuția tinde să alunece un pic spre jenant (“Facem”, “Încercăm”, “Prestăm”, “Lucrăm în sensul ăsta”).

Și apoi mai e categoria cuplurilor care își doresc un copil, dar întâmpină probleme în a-l concepe. În cazul ăsta întrebarea cu pricina chiar pică greu. Am fost pusă în situația asta și nu e deloc plăcut. Nu știi dacă e cazul să detaliezi, să îți deschizi sufletul și să povestești despre problema ta, sau, pentru că lucrurile astea sunt atât de intime, să eviți, să pleci capul sau să inventezi o minciună (așa cum se întâmplă de cele multe ori). Nu pot spune că am fost diagnosticată cu infertilitate, dar am ceea ce se numește endometrioză (am și o operație la activ), care, din câte am fost avertizată și din câte am observat pe parcursul câtorva luni cât am “lucrat în sensul ăsta”, face din a concepe un “challenge”.

Salut în acest sens inițiativa Asociației SOS Infertilitatea, și anume o campanie de sensibilizare și conștientizare a fenomenului infertilității. Dacă sunteți din București, veți vedea,începând de mâine afișele de mai jos prin oraș. Am speranța că o să se extindă campania și în alte orașe. De reținut este faptul un copil se face în intimitate și cred că subiectul conceperii unui copil trebuie să fie la fel de intim.

 

Nu mai e timp să ne bucurăm…sau mai e?

Ce să zic…îmi place noua melodie Holograf cu Angela Gheorghiu. E melodia noastră de “cod galben”, am ascultat-o de zeci de ori la Europa FM în lungul drum până la București și mai ales înapoi. Totuși, mi se pare că videoclipul nu are nimic de-a face cu ce vrea să transmită piesa, cu textul ei care e atât de profund și  sensibil. Faceți exercițiul să îl priviți fără să ascultați melodia, o sa ziceți că e cea mai optimistă melodie ever. Toată lumea zâmbește larg, chiar și textul de pe bilețel zâmbește. Lăsând la o parte apostroful, care e’ în plus, care e sensul zâmbetului? Deci până la urmă avem timp sau nu?

Dogville

M-am uitat din întâmplare la Profesioniștii de pe TVR1 atunci când a fost invitat Cristian Tudor Popescu. Este un om pe care îl admir pentru că se exprimă întotdeauna clar, concis și franc. S-a discutat despre România, despre viață și cultură, într-un soi de chestionar (am aflat apoi că se numește Chestionarul lui Proust) la care răspundea atât Eugenia Vodă cât și invitatul. Cu siguranță nu cunoșteam nici pictorii de care aminteau, nici scriitorii, nici regizorii…dar la întrebarea “Cine este personajul feminin preferat?” CTP a răspuns că personajul lui preferat nu este dintr-o carte, ci dintr-un film. M-am bucurat pentru că era deci foarte facil să fac și eu cunoștință cu personajul, care, după mărturisirile din emisiune “l-a obsedat săptămâni întregi”.

Filmul este “Dogville”, iar personajul de care vorbea este Grace, interpretată de Nicole Kidman. E un film cu adevărat special. În primul rând toată acțiunea se petrece într-un soi de scenă de teatru. Am crezut că o să mă plictisească atât de tare decorul, încât o să renunț să mai urmăresc filmul, dar acțiunea m-a prins până la urmă. Asta pentru că nu poți sta indiferent în fața lui, te implici, te indignezi și te revolți, chiar dacă realizezi că lucrurile sunt exagerate spre final, fiind mai degrabă cu sensul de metafore decât întâmplări ca atare.

În mare, e vorba despre o fată care, fugind de niște mafioți, ajunge în satul Dogville, unde încearcă să își câștige simpatia locuitorilor. Nu am să vă zic mai multe, nici cine/ce/cum se dovedește a fi fata (Iri iar a ghicit dinainte, grrrr), ca să nu vă stric finalul, dacă vă hotărâți să îl urmăriți. Vă zic doar că mie mi-a plăcut.

Citatul obișnuit:
Tom: You want to eat? You must be hungry.
Grace: I can’t. I don’t deserve that bread. I stole that bone. I’ve never stolen anything before. So now, now I have to punish myself. I was raised to be arrogant. So, I… I had to teach myself these things.
Tom: Well, it may be for your education.

După opt ani și-un pic

Am fost sâmbătă seara la o cumătrie, părinții copilului fiind colegi dintr-o clasă paralelă de la liceu și colegi de facultate cu soțul meu. Ne-am văzut acolo cu numeroși alți colegi de liceu. Fie că sunt o fire mai modestă și cu mai puțină încredere în mine, dar m-am simțit foarte depășită de cei prezenți, de aceeași vârstă cu mine și cu același start în viață (“Emil Racoviță”, liceul de care suntem cu toții mândri). Cum ziceam, erau oameni cu 3, 2 sau în cel mai rău caz un copil, cu firme prospere sau șefi pe la slujbele lor sau, cireașa de pe tort, un coleg în funcția de judecător!!! M-am simțit profund nerealizată în fața lor, având doar un “biet” doctorat și o funcție pe termen limitat cu salar de 5-6 ori mai mic decât al lor. În plus, nu păreau genul acela de părinți pe care îi mai descrie Mihaela câteodată, încrâncenați, frustrați și nervoși, ci foarte senini și pozitivi (Andreea, ești de admirat).

Poate nu se cade să fac comparația, dar nu mă pot abține. Am fost două clase paralele, A-ul (eu și soțul meu) și B-ul (mulți dintre cei pe care i-am reîntâlnit sâmbătă) . Așa cum este tradiția, A-ul era clasa cea mai bună, cu primii intrați, cu olimpici peste olimpici, iar B-ul erau următorii. Discutând cu soțul mi-am dat seama că, trăgând linie, lucrurile s-au schimbat radical. Nu vreau să minimizez în niciun caz realizările colegilor mei de clasă, dar noi am rămas în pricipiu cu burta pe carte (5 doctori și încă vreo 3 doctoranzi), dar cu mai puține realizări practice, lumești. Cei din B au slujbe bune, unde sunt extrem de bine apreciați, au familii, copii și au și o mare unitate (nu-i vorbă, ne întâlnim și noi când e vorba de un restaurant sau o prăjitură, dar când e vorba de o ieșire de câteva zile, o excursie ceva, n-am putut niciodată să ne adunam mai mult de 4).

Cu siguranță e cunoscut faptul că ierarhiile din școală sunt cu totul altfel decât ierarhiile din viață, iar noi nu suntem o excepție. Așa că nu-mi rămâne decât să-i admir pe colegii din B, având speranța că nu mi-am supărat colegii din A.

And I’m done…

În sfârşiiiiiiiit s-a terminat și doctoratul meu. Sincer, credeam că n-o să mai treacă niciodată cei 3 ani…și apoi când au trecut și ni s-a spus că ni s-a făcut “favoarea” să ne extindă termenul cu 2 luni…chiar credeam că n-o să mai termin niciodată cu el.

Din fericire, vineri am avut susținerea finală, cu mari emoții, acumulate și cu oboseala și cu tensiunea anterioară. Încă mă recuperez și la ora asta, încă nu simt eliberarea pe care o tot aștept, încă mai am acte de foit dintr-un birou în altul, încă simt că vreau să dorm până la prânz (oricum, am avut maaare noroc că am dormit foarte bine chiar și în săptămâna susținerii, fapt care m-a ajutat enorm).

Sper ca de acum să dispară nodul din gât, senzația că mi se înmoaie picioarele și săgețile care mă împungeau deseori în cap. Sper ca toate astea să fie din cauza acestui doctorat pe care nu l-am vrut încă de la început, pe care l-am pornit greu, la care am vrut să renunț la un moment dat, din cauza căruia a trebuit să plec 3 luni singură și departe și  alte și alte lucruri bune pe care le-am îndurat din cauza lui. Poate peste câtva timp o să reușesc să găsesc și ceva bun în el, dar deocamdată nu pot decât să mă bucur că s-a terminat.

Sfatul meu pentru persoanele care vor să înceapă un doctorat ar fi să nu facă asta… 🙂 ……decât dacă ceea ce vor să lucreze la doctorat le place cu adevărat, au o chemare și o pasiune pentru tema aleasă. În niciun caz să nu pornească pe drumul ăsta doar pentru că au parte de o bursă generoasă, vă spun din proprie experiență că nu merită.

 

Nordul Moldovei

Am fost în weekend în excursie prin nordul Moldovei, mai exact pe la câteva mănăstiri, că doar sunt specifice zonei.

Mănăstirea Sihăstria - cunoscută credincioşilor mai ales pentru părintele Cleopa care a slujit aici

Mănăstirea Sihăstria

Mănăstirea Secu

Ce-i mai albastru ca orice albastru?

Mănăstirea Voroneţ desigur

Puţină informare nu strică

Mănăstirea Humorului...am vizitat-o în timp ce călugărițele citeau rugăciunile de seară la lumina lumânării...o atmosferă foarte frumoasă

Lume multă la sfințirea Catedralei din Gura Humorului

Gura Humorului

Mall-ul din Suceava

Mănăstirea Sf Ioan cel Nou de la Suceava