Dogville

M-am uitat din întâmplare la Profesioniștii de pe TVR1 atunci când a fost invitat Cristian Tudor Popescu. Este un om pe care îl admir pentru că se exprimă întotdeauna clar, concis și franc. S-a discutat despre România, despre viață și cultură, într-un soi de chestionar (am aflat apoi că se numește Chestionarul lui Proust) la care răspundea atât Eugenia Vodă cât și invitatul. Cu siguranță nu cunoșteam nici pictorii de care aminteau, nici scriitorii, nici regizorii…dar la întrebarea “Cine este personajul feminin preferat?” CTP a răspuns că personajul lui preferat nu este dintr-o carte, ci dintr-un film. M-am bucurat pentru că era deci foarte facil să fac și eu cunoștință cu personajul, care, după mărturisirile din emisiune “l-a obsedat săptămâni întregi”.

Filmul este “Dogville”, iar personajul de care vorbea este Grace, interpretată de Nicole Kidman. E un film cu adevărat special. În primul rând toată acțiunea se petrece într-un soi de scenă de teatru. Am crezut că o să mă plictisească atât de tare decorul, încât o să renunț să mai urmăresc filmul, dar acțiunea m-a prins până la urmă. Asta pentru că nu poți sta indiferent în fața lui, te implici, te indignezi și te revolți, chiar dacă realizezi că lucrurile sunt exagerate spre final, fiind mai degrabă cu sensul de metafore decât întâmplări ca atare.

În mare, e vorba despre o fată care, fugind de niște mafioți, ajunge în satul Dogville, unde încearcă să își câștige simpatia locuitorilor. Nu am să vă zic mai multe, nici cine/ce/cum se dovedește a fi fata (Iri iar a ghicit dinainte, grrrr), ca să nu vă stric finalul, dacă vă hotărâți să îl urmăriți. Vă zic doar că mie mi-a plăcut.

Citatul obișnuit:
Tom: You want to eat? You must be hungry.
Grace: I can’t. I don’t deserve that bread. I stole that bone. I’ve never stolen anything before. So now, now I have to punish myself. I was raised to be arrogant. So, I… I had to teach myself these things.
Tom: Well, it may be for your education.

Advertisements

Rabbit Hole

Există oare durere mai mare decât cea a părinților cărora le moare un copil?

Cum continuă viața lor?

Pot fi destul de înțelepți să înțeleagă că un accident este un accident și să nu caute vinovați acolo unde nu sunt?

Cum continuă căsnicia lor?

Se stinge vreodată în viață acestă durere?

Un film puternic și optimist în cele din urmă. Recomand!

Becca: Does it ever go away?
Nat: No, I don’t think it does. Not for me, it hasn’t – has gone on for eleven years. But it changes though.
Becca: How?
Nat: I don’t know… the weight of it, I guess. At some point, it becomes bearable. It turns into something that you can crawl out from under and… carry around like a brick in your pocket. And you… you even forget it, for a while. But then you reach in for whatever reason and – there it is. Oh right, that. Which could be aweful – not all the time. It’s kinda…
[deep breath]
Nat: not that you’d like it exactly, but it’s what you’ve got instead of your son. So, you carry it around. And uh… it doesn’t go away. Which is…
Becca: Which is what?
Nat: Fine, actually.