Parentaj sensibil și inteligent – D. Siegel, M. Hartzell

“Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți”

Vă ziceam că mi-a plăcut prima carte a lui Daniel Siegel pe care am citit-o, așa că am început-o cu mare interes și pe asta. Din păcate, nu a fost pe placul meu. Nu zic că nu ar conține informații utile, dar modul în care e scrisă nu e prea prietenos. Am simțit mai degrabă că citesc un curs de psihologie, cu mulți termeni, cu noțiuni, clasificări, pași de urmat etc. Ideea principală e surprinsă în subtitlu: înțelegerea propriei persoane, rezolvarea anumitor probleme/experiențe neplăcute din copilăria noastră ajută la clădirea unei relații mai eficiente cu propriii copii. Din păcate nu sunt date soluții concrete de cum putem să înțelegem și să rezolvăm acele probleme. Na, așa știu și eu că e bine să fie bine și e rău să fie rău, dar cum să facem asta ar fi fost mai interesant de aflat.

Am subliniat totuși niște idei. Nu știu dacă au sens scoase din context, dar vi le împărtășesc:

• Dacă ați avut o copilărie dificilă, dar ați reușit să înțelegeți acele experiențe, nu sunteți condamnat să creați din nou același tip de interacțiune negativă cu propriii dvs copii.
• Nu putem schimba ce ni s-a întâmplat în copilărie, dar putem schimba ceea ce credem despre acele evenimente.
• Când suntem prea ocupați să facem lucruri pentru copiii noștri, uităm cât de important este să fim, pur și simplu, cu ei.
• Experiențele legate de separare pot fi declanșatorul unei întregi game de reacții emoționale. Ele pot să actualizeze în dvs. sentimentele legate de abandon, făcându-vă să nu fiți în largul dvs. când sunteți nevoit să vă despărțiți temporar de propriul copil, amplificând-i și lui neliniștea.
• Experiențele noastre dau în mod direct formă structurii creierului și creează mintea care definește cine suntem.
• O problemă nerezolvată ne poate face să fim foarte inflexibili cu propriii copii.
• Copiii, chiar cei care pot înțelege limbajul verbal, se folosesc de accesorii precum păpușile, marionetele și desenul, ceea ce îi ajută foarte mult pentru a înțelege propriile experiențe.
• Exercițiu: Observați imaginile și amintirile care se ivesc în clipa în care încercați să spuneți o poveste despre istoricul și semnificația unei anumite probleme ce vă afectează relația cu propriul copil.
• Când copiii resimt senzații pozitive, părinții pot împărtăși acele stări emoționale și le pot reflecta entuziast. Când copiii resimt senzații negative, părinții pot empatiza cu sentimentele lor. Când copiii trăiesc o conectare aliniată cu un adult afectuos și empatic, se simt bine în legătură cu ei înșiși, deoarece emoțiile lor au ecou și sunt reflectate.
• În cadrul relațiilor părinte-copil există o nevoie ciclică de conectare și separare. Este important pentru părinți să simtă momentele când copilul simte nevoia de singurătate și când simte nevoia de conectare. Nu este în natura noastră să fim într-o rezonanță permanentă.
• În loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere.
• Fiți sinceri și autentici, pentru că orice copil poate citi mesajele nonverbale și dacă îl veți minți cu privire la starea dvs, copilul se va simți derutat din cauza dublului mesaj.
• Coerența adultului când își povestește copilăria denotă modul în care și-a înțeles experiențele din prima parte a vieții și este cel mai puternic factor de predicție a gradului de siguranță a relației de atașament a copilului (Adult Attachement Interview).
• Despre certuri: Faptul de a reflecta împreună cu copilul asupra experienței interioare a altercației este crucial pentru remedierea rupturii. Reconcilierea nu survine dacă încerci să dai vina pe cineva.
• Despre NU: copiii învață că uneori nu au permisiunea să facă ceea ce vor și că trebuie să își redirecționeze energiile. Ei trebuie să învețe să audă “nu” păstrându-și în același timp moralul ridicat și încrederea în ei înșiși, acestea fiind elemente esențiale ale inteligenței emoționale. Chiar un refuz trebuie însoțit de comentarii empatice și reflexive. Dacă totuși copilul este iritat, faptul de a-i permite să-și consume iritarea îi poate oferi ocazia de a învăța cum să tolereze propriul disconfort emoțional.
• Părinții pot încuraja activ dezvoltarea capacității copilului de a-și înțelege propria viață interioară și pe a celorlați prin inițierea unor interacțiuni precum jocul imaginativ, spunerea poveștilor și discuțiile cu alți copii despre emoții și despre impactul lor asupra modului în care se comportă. Similar, când citiți o poveste copilului dvs., puteți comenta povestea discutând despre gândurile și sentimentele personajelor.
• Faptul de a vorbi cu copiii despre ce își amintesc după experiențele lor duce la copii care își amintesc mai bine. Înainte de culcare poate fi un moment propice pentru recapitularea activităților zilei.
• Este util, dacă un copil are o ieșire emoțională, mai târziu să etichetăm și să dăm un nume acelei stări generice, cu termeni care ar putea fi creați de copil și de dvs., precum furie, pierderea cumpătului, tornadă emoțională etc.
• Clarificarea modului în care un lucru intenționat poate fi văzut diferit de alții este importantă.

Creierul copilului tău – Daniel Siegel, Tina Bryson

Tot din categoria cărților de parenting am citit cartea aceasta, fiind convinsă de numele autorului Daniel Siegel despre care am auzit doar lucruri de bine.

Cartea propune 12 strategii pentru dezvoltarea unitară a creierului copilului. Mi-a plăcut că e foarte ușor de citit (spre deosebite de cartea lui Alfie Kohn care e cam anevoioasă), are multe exemple, are chiar și poze – un soi de benzi desenate care ilustrează aplicarea strategiilor. În plus, la final are un rezumat “de pus pe frigider” îi spun ei, adică ideile principale ale cărții la care ne putem întoarce din nou și din nou când avem nevoie de ele. Tot la final e un tabel în care suntem îndrumați cum putem aplica aceste strategii în funcție de vârsta copilului. Deci din punctul de vedere al structurii, cartea are un mare plus.

În ceea ce privește conținutul, cartea își propune să ne învețe cum putem transforma momentele dificile care apar în fiecare zi în viața de părinte în oportunități de a-l ajuta pe copil să se dezvolte, să își atingă adevăratul potențial. Cartea e structurată în 4 părți, fiecare referindu-se la alt tip de integrare a creierului: integrarea emisferelor cerebrale (pe orizontală), integrarea creierului superior cu cel inferior (pe verticală), integrarea diferitelor părți ale sinelui și integrarea sinelui cu ceilalți. Nu am să le detaliez pe fiecare, dar am să vă zic ce idei am găsit eu a fi interesante.

De reținut mi s-a părut capitolul privind integrarea celor 2 emisfere cerebrale: dreapta, responsabilă de emoții și intuiție – predominantă în primii 3 ani de viață – și stânga, logică, literală, lingvistică. Atunci când un copil este supărat, se pare că logica nu va funcționa, așa că în primă fază trebuie să răspundem nevoilor emoționale ale copiilor, folosind propria noastră emisferă dreaptă. Abia după aceea putem să îi dăm și argumentele logice, deci să redirecționăm focusul către emisfera stângă.

O altă strategie de integrare pe orizontală este de a povesti evenimentele care i-au marcat pe cei mici. Emoțiile intense aparțin de emisfera dreaptă, iar povestind, verbalizând, punând lucrurile într-o ordine logică, copilul implică emisfera stângă, reușind astfel să vindece emoția negativă asociată evenimentului.

Vă las să descoperiți voi celelalte strategii în carte, acestea sunt cele care mi-au plăcut mie. Și am observat deja că funcționează: când Alexandra e mofturoasă și plânge așa fără un motiv evident, încep și eu într-un ton mai plângăcios “da, mami, știu, e greu, e rău, șamd…… dar o să fie și mai bine” (adică ce zice prima strategie, mai întâi comunică emisfera mea dreaptă cu emisfera ei dreaptă și apoi schimbăm ușor focusul) și atunci ea se oprește și se uită la mine foarte mirată.

Am citit cartea având în memorie întotdeauna ‘Parenting necondiționat’ lui Alfie Kohn tocmai pentru a vedea dacă sunt contradicții sau nu. În mare, am găsit doar elemente comune, și anume: să le oferim micuților noștri modele de moralitate și de purtare, prin onestitate, generozitate, respect, să îi implicam pe copii în luarea deciziilor mai ales în ceea ce îi privește (“Tu ce ai face?”) și să încercăm să spunem cât mai puțin NU (aici ideea este următoarea: decât sa le spui NU copiilor, mai degrabă să le distragi atenția către alte activități).

Da, mi-a plăcut cartea, am să revin la ea când o să întâmpin dificultăți, la fel ca și la cartea lui Alfie Kohn. Mai am o carte a lui Daniel Siegel în bibliotecă, sunt curioasă ce zice și acolo.

Curs de prim ajutor

Am făcut recent un curs de prim ajutor, mai ales pentru că mă îngrozea gândul că n-aș ști ce să fac în cazul în care se îneacă Alex. Cursul a fost organizat de centrul Willing și a costat 50lei. Ei spun că nu fac lucrul ăsta (doar) pentru bani, ci dintr-un motiv mult mai egoist, și anume ca să împrăștie cât mai mult cunoștințele astea despre primul ajutor, în ideea în care ei ar avea nevoie să fie ajutați la un moment dat.

A fost o parte care se referea la adulți și alta la copii. Ce am aflat nou și interesant ar fi :

• Nu salvezi pe oricine, te mai uiți și la om (aici mă refer dacă nu e cineva apropiat/cunoscut), pentru că pe primul plan trebuie să fie siguranța salvatorului.
• Dacă e traumă, nu se intervine deloc pentru că se poate face mai mult rău. Se așteaptă doar ambulanța.
• Dacă omul e căzut, inconștient, dar respiră, e bine să fie întors pe o parte în ceea ce se numește poziția laterală de siguranță.
• După ultimele norme de prim ajutor, se fac 30 de compresiuni cu 2 ventilații, indiferent câți salvatori sunt. Chiar și salvarea dacă vine, te lasă se termini o astfel de serie.
• E bine să sunăm la 112 după ce știm care e starea victimei, pentru că e util pentru cei de la dispeceratul de salvări să știe ce echipaj să trimită (la stop cardio-respirator se trimit medici, doar că sunt doar două salvări cu medici în tot Iașul)
• Celebra manevră Heimlich (în caz de înec, deci victima e conștientă, dar nu respiră) constă în 5 lovituri în spate, între omoplați și abia apoi 5 compresiuni sub stern, adică ce știm noi de prin filme. Dacă victima nu își revine, se reiau 5 lovituri, apoi 5 compresiuni și tot așa. Dacă la un moment dat leșină, se face resuscitare cardio-pulmonară (adică ce ziceam mai sus: 30 de compresiuni cu 2 ventilații
• Am  întrebat dacă e bine sau nu să tușești dacă simți că te ține inima (am auzit infromații contradictorii despre subiectul ăsta). N-am primit un răspuns concret, dar chipurile e bine să stai cumva în semișezut (în fotoliu) mai bine decât culcat. Și cică doar dacă durerea de inimă durează mai mult de 20 de minute ar fi probleme, în rest nu e de alarmat.
• La bebeluși, sunt multe cazuri (pe care nu o să le țin minte cu siguranță), de genul respira DA – puls DA, respira NU – puls DA, respira NU – puls NU. În fiecare din cazurile astea se face altceva, dar în principiu resuscitarea cardio-pulmonară se face cu 3 compresiuni și 1 ventilație (compresiunile se fac cu 2 degete pe stern, ventilațiile se fac suflând în gura și nasul bebelușului – se numesc ventilații gură la gură și nas)
•  În cazul în care se îneacă un bebeluș, se execută o variantă a manevrei Heimlich care se numește manevra Sandviș (bebelușul se pun cumva între brațele întinse ca să poată fi întors de pe o parte pe cealaltă). Principiul e același, 5 lovituri în spate, 5 compresiuni pe stern, iar bebe în timpul ăsta trebuie să stea pe un braț, cumva cu capul mai jos decât restul corpului, cam așa:

Parenting necondiționat – Alfie Kohn

Mai țineți minte emisiunea de pe Prima care se numea Supernanny (era o adaptare a unui format internațional)? Vă amintesc: în fiecare ediție se lua un copil obraznic și, folosind tehnicile dădacei magice, se cumințea. Tehnicile constau în diferite sisteme de recompense (în funcție de preocupările copilului se dădeau steluțe, buline, stickere, biluțe, etc) și de pedepse (time-out-ul singur în camera lui sau într-un anumit loc stabilit dinainte). O urmăream și mi se părea că am ce învăța, că a educa un copil devine simplu când ai instrumentele astea în mână. Voiam chiar să îmi cumpăr cartea Irinei Petrescu (dădaca din emisiune). Nu mi-am cumpărat-o și bine am făcut, pentru că ar fi fost bună doar să aflu cum nu ar trebui procedat în educarea unui copil.

Am citit cartea lui Alfie Kohn și i-am dat dreptate în mare parte. Nici nu prea ai cum să nu îi dai dreptate, pentru că afirmațiile lui se bazează pe rezultatele unor studii științifice. Pe scurt, ideea este că dacă se folosesc recompensele și pedepsele, motivațiile copilului pentru a face o faptă sau alta vine din frică sau din interes. Ca părinți însă, ne dorim ca motivațiile lui să fie intrinseci, să fie un om sufletist, echilibrat, productiv. Pentru a educa un copil trebuie să avem mereu în vedere adultul care ne dorim să devină şi să educăm copilul ca întreg și nu doar comportamentul lui. Un exemplu foarte bun mi s-a părut atunci când impui unui copil să își ceară scuze, chiar dacă el nu simte să facă acest lucru, pur și simplu îl înveți să mintă.

Se pare că pentru a educa un copil către un adult echilibrat, încrezător și cu stimă de sine ridicată trebuie să îi oferim iubire necondiționată. Asta e simplu, e oarecum implicit, ne iubim copiii oricând și oricum. Problema este ca ei să simtă faptul că sunt iubiți în acest fel, iar recompensele îi fac să se simtă iubiți doar în anumite situații. Și de aici tot felul de neajunsuri (nivel scăzut de motivație interioară, însușire mai dificilă a valorilor și eticii), ajungându-se la adult la o stimă de sine condiționată și având dificultăți de a se accepta pe sine. Aici am avut o rezervă, pentru că se pare că și laudele sunt considerate tot recompense și se pare că nu prea sunt bune, pentru că cei mici ajung să se bazeze, chiar și când ajung adulți, pe validarea pe care o primesc de la ceilalți. Eh, cam greu totuși să nu îți lauzi copilul atunci când realizează ceva, cel puțin mie mi se pare cam greu de aplicat sfatul ăsta.

În ceea ce privește pedepsele, există mai multe motive pentru care ele nu dau roade: cauzează furie (cei care se simt victime vor deveni în final agresori), oferă un model de utilizare a puterii (îi învață pe copii că forța pune lucrurile la punct), erodează relațiile cu copiii, distrage copiii de la lucrurile cu adevărat importante( “Să nu te mai prind ca faci cutare lucru” conduce copilul către a gândi “Ok, n-o să mă mai prinzi“).

Ok, și totuși cum să educăm copiii? Dacă “așa nu”, cum arată “așa da”? Alfie Kohn propune o serie de strategii ale parentingului necondiționat. De fapt propune o întreagă altă dinamică, prin crearea unui mediu sănătos și sigur, să oferim îndrumare și să stabilim limite. O să vă zic doar câteva principii.

De exemplu, să limităm cât putem “nu”-urile. Și-așa sunt atât de multe situații în care trebuie să le interzicem copiilor diferite lucruri, să nu sărim cu “nu” atunci când ei propun ceva mai ieșit din comun, să ne gândim de două ori dacă e posibil sau nu ce propune sau dorește copilul. În felul acesta, atunci când spunem “nu” va avea mai multă greutate.

Apoi, important mi se pare și să fim atenți la critici (asta citisem acum ceva vreme și despre relația de cuplu). Să limităm “raza de acțiune” a fiecărei critici (să evităm afirmații de genul “ești așa afurisit cu oamenii”, ci mai degrabă “ai avut un ton foarte agresiv adineauri”) și să căutăm în situații neplăcute o oportunitate de a-i învăța ceva, de a-i responsabiliza prin a-i propune să se gândească la situație (“Tom părea cam trist când i-ai zis lucrul ăla”, “Ce ai putea face data viitoare când te simți frustrat în loc să te îmbrâncești”).

În ceea ce privește laudele, ele pot fi înlocuite cu un entuziasm autentic, dar nu într-un mod în care să arătăm că iubirea noastră depinde de astfel de realizări. Știm foarte bine că atunci când avem un insucces avem parcă și mai mare nevoie de susținere și înțelegere.

Un alt punct important mi se pare implicarea copiilor în luarea deciziilor. Se pare că acei copii cărora li se oferă ocazii de a lua decizii devin mai activi, mai sociabili și mai spontani. Întrebările, discuțiile, oferirea de sugestii și alternative trebuie să vină din ambele părți (desigur în situațiile în care acest lucru este posibil). Atunci când stilul de parenting este autoritar și copiii nu participă la luarea de decizii în ceea ce îi privește, ei sunt mai înclinați în a deveni răzvrătiți.

În cazul în care trebuie să facă ceva și nu vor, există câteva strategii: să îi cerem acel lucru într-un mod blând, fără a-l copleși cu puterea noastră,să explicăm motivele, să fim sinceri cu ei și, foarte important, să fimun exemplu (în ceea ce privește modul cum ne comportăm, cum vorbim, cât respect purtăm celor din jur etc). Sinceritatea (autenticitatea) și puterea exemplului stau, se pare, și la baza formării moralității copilului și, mie cel puțin, mi se par printre cele mai importante lucruri în “meseria” asta de părinte.

Strategii mai sunt descrise în carte, dar vă mai las și pe voi să le descoperiți și sper să nu mă lege ăștia de la editură că am scris atâtea detalii din carte. Sper să ajute pe cei interesați (eu cu siguranță am să recitesc postarea când o să intervină probleme de rezolvat) și să vă facă destul de curioși să citiți cartea în întregime.

Cu Alex la țară (2)

Aici nu prea e cu poveste. Am stat 2 nopți, Alex a fost cuminte, vremea a fost frumoasă, perfectă pentru poze  🙂

PS1. Da, copilul e al meu. Cei care au văzut-o când era mai mică și foarte brunetă se pot îndoi de acest lucru.

PS2. Nu mă pot abține de la un mic sfat, dacă tot ați avut răbdare să dați scroll pâna jos: o astfel de excursie e obositoare pentru bebe, pe de o parte drumul, chiar dacă bebe mai moțăie (am citit recent că somnul în mișcare nu e la fel de odihnitor ca somnul static), pe de altă parte bunicii pot stimula foarte mult copilul (e de înțeles pentru că își văd rar nepoțica și vor să o vadă în tot felul de ipostaze). Noi ne-am făcut planuri pentru seara când ne-am întors, dar nimic nu s-a mai putut face cu un bebeluș obosit și necăjit.

Cu Alex la țară (1)

Pentru că am adunat deja câteva locuri în care am fost cu Alexandra, am deschis o rubrică numită “cu Alex la”. Pe de o parte vreau să păstrez amintirea respectivei întâmplări, pe de altă parte vreau să vă/îmi dau niște sfaturi pentru când o să repetăm experiența sau pentru când mergeți voi cu bebelușii în locurile/situațiile respective.

La țară a fost prima noastră ieșire din oraș și prima noapte dormită în altă parte decât acasă (sau la maternitate, firesc). S-a întâmplat la începutul lui iulie, deci la aproape 3 luni. Am luat în bagaj cam toată camera…glumesc acum, dar fiind prima ieșire (se voia a fi o repetiție pentru concediu, dar și o oportunitate de a se obișnui cu bunicii), am luat cam tot ce ținea de dormit, de băiță (mai puțin cădița), de schimbat, de îmbrăcat. Din fericire, fiind alăptată exclusiv, nu am avut de cărat și chestii ce țin de mâncare.

Am încercat să facem un mediu cât mai apropiat cu cel de acasă, dar s-a văzut cu siguranță că a simțit schimbarea. A fost destul de mofturoasă, a tot scâncit. Chiar și î timp ce mânca la sân, tot mai scotea câte un scâncet. Bine, asta a fost și pentru că era extrem de cald. Sfat: nu mergeți cu bebeluși atât de mici undeva unde a foarte cald, Alexandrei nu îi place căldura excesivă și cred că e general valabil pentru bebeluși. Afară era extrem de cald la soare și foarte cald la umbră. În care era foarte cald oriunde. Și cred că ăsta e un motiv în plus pentru care a fost “mofturici”.

Noaptea a dormit bine, poate și pentru că a fost un pic mai răcoare. Dimineața, în schimb, a fost din nou plângăcioasă, așa că am schimbat programul și am plecat către casă ceva mai devreme decât era stabilit. Aaa, și cu drumul. La vârsta aia a fost destul de dificil. Atâta timp cât a dormit în scoica de mașină, totul a fost în regulă. Doar că n-a durat prea mult somnul. Și apoi nu a mai vrut deloc să stea în scoică. Înainte mă uitam strâmb la părinții care își țineau bebelușii în brațe în mașină. Ziceam că sunt iresponsabili pentru că e destul de periculos în caz că se întâmplă ceva în trafic (chiar și vreo frână bruscă). Și iată-mă făcând fix același lucru atât în oraș cât și în afară.

Și apropos de asta, am învățat că nu poți niciodată să judeci un părinte. Îmi ziceam înainte că eu n-o să fac una sau alta, sau când auzeam fraze de genul “nu doarme în timpul zilei decât în brațe”, “nu mănâncă decât în poziția cutare”, “nu stă decât cumva” mă gândeam că e vina părinților că așa i-a obișnuit. Și poate că așa e, dar asta nu înseamnă că greșelile astea nu le-am făcut și eu. E foarte greu să nu le faci, asta pentru că, eu cel puțin, nu suport să văd copilul cum plânge. Și nu știu cum e al vostru, dar al meu plânge cu niște lacrimi atât de maaaaari, încât face ce vrea din mine în momentele alea. Sper cu timpul să mă prind când folosește plânsul ca șantaj emoțional și să fiu tare 🙂

Revenind, avem în plan să mai mergem o dată la țară curând și o să vă spun ce diferență fac 2 luni și câteva grade în minus.

 

Și lacrimile…

Despre sfaturi

Promisesem să mai scriu, dar mi-am dat seama că timpul nu prea îmi permite. La început, Alexandra nu dormea ziua decât la sân (nu mă refer că Adormea la sân, ci că Dormea doar cât stătea la sân). Acum mai doarme un picuț și singură, dar mai apar diverse lucruri de aranjat și de pus la punct prin casă. Și cât timp e trează prefer să stau cu ea, să vorbim, să cântăm, să dansăm împreună, nu să o ignor. Și-așa mă simt destul de vinovată când trebuie să mai răspund cuiva pe skype și o simt că se uită foarte nervoasă la telefonul care se interpune între noi două.

Cum merge cu parentingul? Pe de o parte merge foarte bine, informațiile pe care le-am primit de la maternitate (despre îngrijire, băiță, mâncare, simptome ce ar trebuie sau nu să ne îngrijoreze) au fost cele mai prețioase. Am uitat tot ce mai citisem prin cărți și împreună cu un pic de instict natural și bun simț lucrurile au mers bine. Am mai primit informații bune și de pe un grup de pe facebook – ParentIS, poate mamele îl cunosc. Doar că aici e cu dus și întors. Citind ce mai discută mămicile de pe grup am senzația că am greșit în trecut și sunt foarte nepregătită pentru viitor.

De exemplu, se discută despre a cumpăra copiilor care încep să meargă anumiți papucei și că e o greșeală monumentală să iei alt tip de papucei. Dacă e bine să bagi în copil orice medicament, chiar și un paracetamol pentru o febră sau panadol pentru durerea de gingii, unii fiind de părere că doar măsurile homeopate sunt bune (bine, nu mă mai bag la subiectul despre vaccinuri că acolo e jale). Că să nu pui copilul în funduleț pentru că atunci când e capabil o să se ridice singur (cum naiba? că nu am bare sau stâlpi prin casă să se ajute). Că nu e bine să faci legumele la steamer pentru că plasticul încălzit e moartea (cică ar degaja niște substanțe toxice). Că unele sfaturi de la pediatru nu sunt bune deloc și că orice sfat trebuie investigat înainte de a fi aplicat.

Nu mă înțelegeți greșit, apreciez informațiile, e o comunitate frumoasă în care poți afla și alte lucruri în afară strict de parenting. Mi se pare totuși că unele persoane sunt prea radicale în sfaturile lor și parcă o grămadă din lucrurile pe care le simțeam eu că sunt bune sunt foarte contestate. Ce să mai zic și de faptul că aproape tot ce ne înconjoară e un pericol . Cum vă ziceam și înainte, nu am timp prea mult, nu pot să mă informez despre fiecare mic aspect și în consecință fac cum mă taie capul și deci fac greșeli. De fapt, cam asta a făcut grupul ăsta, m-a făcut să mă îndoiesc la tot pasul de instictele mele, lucru care nu e neapărat unul rău. Doar că vreau să selectez de acolo ce mi se potrivește, cumva o soluție de mijloc. Nu mă văd o mamă care merge doar pe homeopatie sau pe variante naturiste, nu mă văd o extremistă pentru mâncarea bio, sunt conștientă că, deși îmi doresc, nu o să pot să îmi educ copilul strict în spiritul parentingului necondiționat (fără recompense și pedepse), cu alte cuvinte încerc să nu fiu exagerată în niciun aspect, ci mai degrabă flexibilă. O să vă țin la curent cum/dacă merge 🙂

La mulți ani, Alexandra!

Ce zi mai potrivită aș fi putut să gasesc să vă spun despre Alexandra? Majoritatea dintre voi știți, dar poate nu toți: Alexandra e noua membră a familiei noastre, s-a născut la începutul lui aprilie, 3.4kg (3.390, da cine se mai pune pentru 10g?) și 51 de cm, gene lungi și întoarse și buze de Angelina (unii ar zice buze a la Irinel, dar eu prefer să zic a la Angelina 🙂 ).

În sarcină am avut probleme la început, la mijloc și la sfârșit, așa că am preferat să țin vestea în cercuri mai restrânse, până când lucrurile s-au dovedit a fi cu final fericit. Culmea e că nu m-am simțit rău, cu excepția câtorva reprize de amețeală și de greață. Nici măcar la final nu m-am simțit prea neplăcut, aș mai fi rezistat câteva luni 🙂

Acum creștem și trecem prin diferite faze. Când mami și tati zic că totul e sub control și au învățat obiceiurile și nevoile, pac! se schimbă totul și mai nimic nu mai funcționează. De exemplu, acum suntem într-o fază în care nu dormim mai deloc ziua (poate 3-4 moțăieli de 15 minute) și am sta atașată de sânul lui mami permanent. Ce să facem?! Dăm vina pe colici, sperăm să fie o fază scurtă și mergem mai departe. Nu săriți cu critici! Poate doar sfaturi, dar doar dacă ați trecut și voi prin situația asta, ca prin cărți și pe internet, m-am convins! Pe de altă parte, zâmbim de se topesc de drag părinții și bunicii!

Aaa, și să nu mă condamnați nici dacă blogul o să devină unul “mămicesc”. Asta pentru că timpul de filme, de cărți și de gătit s-a cam redus…nu pentru prea multă vreme sper eu.

Așa că: LA MULȚI ANI, ALEXANDRA, SĂ FII SĂNĂTOASĂ ȘI VOIOASĂ! LA MULȚI ANI, TUTUROR COPIILOR!