Postarea de faţă face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial All.
Cartea pe care am primit-o pentru recenzie se numeşte Dispăruţi fără urmă de Cecelia Ahern. Sinceră să fiu, prima mea opţiune fusese alta, dar pentru că nu mai era în stoc, am ales-o pe aceasta.
Povestea se învârte în jurul lui Sandy Shortt, o femeie cu o uşoară tulburare obsesivă căpătată în urma unei întâmplări din copilărie. Când Sandy avea 10 ani, o fetiţă din vecini a dispărut “fără urmă” şi de atunci nu poate suporta lucrurile care dispar; fie că e vorba de o şosetă, un pix sau un ursuleţ de pluş, dispariţia unui astfel de obiect banal provoacă o adevărată isterie în casa familiei Shortt, pentru că Sandy le caută zile şi săptămâni la rând.
Nu e de mirare că ajunsă la maturitate, tânăra îşi deschide o agenţie pentru căutarea persoanelor dispărute în care se implică trup şi suflet. În timpul uneia din căutări, însă, ajunge ea însăşi să dispară.
De aici cartea introduce o ipoteză pe care eu am înghiţit-o cu greu pentru că nu m-am aşteptat să fie o carte ştiinţifico-fantastică: toate persoanele şi obiectele care dispar ajung într-un loc special, în care, înţelegând că nu este cale de întoarcere, fiecare a luat totul de la capăt, creându-şi o familie nouă, o viaţă nouă. Sandy ajunge aici şi începe să regăsească persoane pe care le cautase prin agenţia sa, le dă veşti de acasă acestora şi le alină dorul de casă. Nu renunţă însă la ideea de a se întoarce înapoi în lumea de unde a plecat, iar când obiectele ei încep să dispară chiar şi din acest loc, lucrurile chiar devin ciudate.
Dincolo de ideea fantezistă că există un loc în care merg toate lucrurile pierdute, cartea prezintă problema reală a persoanelor dispărute şi mai ales a traumei prin care trec cunoscuţii acestora. Există mame care aşteaptă o viaţă întreagă să se întoarcă acasă copilul pierdut, lasă lumina din hol aprinsă ca acesta să poată vedea că este aşteptat, păstrează neatinsă camera lui, ca un altar închinat celui dispărut. Deşi moartea este cu siguranţă cea mai dureroasă experienţă, incertitudinea din spatele unei dispariţii îi poate innebuni pe părinţi, fraţi, prieteni. Oare unde e? Oare cine l-a luat? Oare s-a pierdut? Oare îşi mai aminteşte de noi?…şi cea mai cruntă: Oare mai trăieşte?
După cât timp poţi renunţa la căutările frenetice şi reveni la viaţa normală? Și când renunți la căutare, ce faci cu sentimentul de vinovăție? cu senzația că poate ai ratat ceva, vreun indiciu, vreun detaliu?…Ce credeţi? Aştept cometariile voastre. Nu uitaţi, postarea face parte din campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial All, așadar fiecare comentariu mai adaugă 3 minute de voluntariat la campanie.
Jurnal. Simplu jurnal 