Secretele minții de milionar – T.Harv Eker

Am auzit de cartea asta la o emisiune, recomandată de o tipă al cărei nume îmi scapă acum (nu e prea cunoscută, poate o știți doar din vedere) foarte enervantă de altfel, genul ăla pe care ai vrea să o bați, dar nici nu poți schimba postul să te uiți la altceva. A descris-o ca pe o carte care îți dă universul peste cap.

Am cumpărat-o atunci și a stat vreo 2 ani în biblioteca. Doar că în ultima vreme mi-am dat seama că nu prea mai am loc unde sa pun cărți în sufragerie și mi-am propus să nu mai cumpăr deocamdată și să încep să le citesc pe cele pe care le am. I-a venit rândul și ăsteia, dar nu i-am dat șanse prea mari să o termin după descrierea de pe spate.

Cartea e, într-adevăr, despre cum să devii milionar sau independent financiar (asta însemnând să nu mai trebuiască să muncești niciodată). Milionară nu îmi doresc să fiu și de aici m-am cam descalificat, pentru că în virtutea legii universale a atracției despre care se tot vorbește în ultimul timp, prima regulă a cărții era să îți dorești cu adevărat asta. Să îți dorești nu doar la nivel conștient, ci să identifici eventualele blocaje sau preconcepții care te împiedică să îți dorești să fii milionar la nivel subconștient. Ce să mai zic de mine care nici la nivel conștient nu îmi doresc asta. Partea a doua cu independența financiară sună al naibii de bine, dar irealizabil după părerea mea.

Așa că nu eram deloc în targetul cărți. Am hotărât totuși să o parcurg așa pe diagonală să văd ce sfaturi și idei are dincolo de cele financiare. Am subliniat câteva:

  • Identificați declarațiile pe care le-ați auzit în copilărie despre bani și oameni bogați. Conștientizați că acestea sunt doar parte a ceea ce ați învățat, ele nu sunt o parte anatomică a dvs.și nu vă reprezintă (eu aici am generalizat, încercând să mă gândesc la declarațiile pe care le-am auzit în copilărie despre viață/oameni și pot să mă influențeze negativ chiar și acum, de genul “viața e grea”, “viața e o luptă” etc)
  • Iată o temă de rezolvat care, vă promit, vă va schimba viața. Vă provoc ca următoarele șapte zile să nu vă mai plângeți deloc. Nu doar cu glas tare, dar nici măcar în gând.
  • “Scopul vieții noastre este acela de a spori valoarea oamenilor din această generație și a celor care vor urma”(Buckminster Fuller).
  • Schimbați perspectiva pe care o aveți asupra vieții. Săracii (citit de către mine “oamenii nefericiți” ) își fac alegerile bazându-se pe teamă. Mințile lor caută permanent greșeli sau lucruri care ar putea merge rău (mă regăsesc aici perfect!). Bogații (a se citi oamenii fericiți) gândesc “va merge pentru că eu voi face să meargă”.
  • Este o nebunie să crezi că poți prevedea tot ce se poate întâmpla în viitor. Este o iluzie să crezi că te poți pregăti pentru orice împrejurare ce ar putea interveni vreodată și că te poți proteja (și aici m-am regăsit, pentru că mă preocupă mult prea mult pregătirea pentru situații ipotetic, negative bineînțeles, ce care s-ar putea întâmpla în viitor).
  • Exersați-vă optimismul. Pentru o zi, reconsiderați ceea ce pare a fi o problemă sau un obstacol, reconsiderați-l drept o oportunitate.
  • Binecuvântați ceea ce vă doriți. Ideea este că dacă aveți resentimente (invidii) pentru ceea ce au oamenii, nu veți putea avea acele lucruri, indiferent ce ați face (și aici m-m regăsit un pic, sinceră să fiu).
  • Considerați-vă merituoși!
  • Învățați să acceptați laude, să primiți ceea ce vi se oferă, învățați să spuneți “Mulțumesc” în cazurile acestea.
  • Antrenarea și gestionarea minții dvs. este cea mai importantă abilitate pe care o veți putea avea vreodată, atât în ceea ce privește fericirea, cât și succesul.
  • Vă puteți alege gândurile. Aveți capacitatea naturală de a anula orice gând care este descurajator pentru dvs, în orice moment. De asemenea, puteți instala în orice moment gânduri încurajatoare, pur și simplu prin decizia de a vă concentra asupra lor. Aveți puterea de a vă controla mintea.
Advertisements

Parentaj sensibil și inteligent – D. Siegel, M. Hartzell

“Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți”

Vă ziceam că mi-a plăcut prima carte a lui Daniel Siegel pe care am citit-o, așa că am început-o cu mare interes și pe asta. Din păcate, nu a fost pe placul meu. Nu zic că nu ar conține informații utile, dar modul în care e scrisă nu e prea prietenos. Am simțit mai degrabă că citesc un curs de psihologie, cu mulți termeni, cu noțiuni, clasificări, pași de urmat etc. Ideea principală e surprinsă în subtitlu: înțelegerea propriei persoane, rezolvarea anumitor probleme/experiențe neplăcute din copilăria noastră ajută la clădirea unei relații mai eficiente cu propriii copii. Din păcate nu sunt date soluții concrete de cum putem să înțelegem și să rezolvăm acele probleme. Na, așa știu și eu că e bine să fie bine și e rău să fie rău, dar cum să facem asta ar fi fost mai interesant de aflat.

Am subliniat totuși niște idei. Nu știu dacă au sens scoase din context, dar vi le împărtășesc:

  • Dacă ați avut o copilărie dificilă, dar ați reușit să înțelegeți acele experiențe, nu sunteți condamnat să creați din nou același tip de interacțiune negativă cu propriii dvs copii.
  • Nu putem schimba ce ni s-a întâmplat în copilărie, dar putem schimba ceea ce credem despre acele evenimente.
  • Când suntem prea ocupați să facem lucruri pentru copiii noștri, uităm cât de important este să fim, pur și simplu, cu ei.
  • Experiențele legate de separare pot fi declanșatorul unei întregi game de reacții emoționale. Ele pot să actualizeze în dvs. sentimentele legate de abandon, făcându-vă să nu fiți în largul dvs. când sunteți nevoit să vă despărțiți temporar de propriul copil, amplificând-i și lui neliniștea.
  • Experiențele noastre dau în mod direct formă structurii creierului și creează mintea care definește cine suntem.
  • O problemă nerezolvată ne poate face să fim foarte inflexibili cu propriii copii.
  • Copiii, chiar cei care pot înțelege limbajul verbal, se folosesc de accesorii precum păpușile, marionetele și desenul, ceea ce îi ajută foarte mult pentru a înțelege propriile experiențe.
  • Exercițiu: Observați imaginile și amintirile care se ivesc în clipa în care încercați să spuneți o poveste despre istoricul și semnificația unei anumite probleme ce vă afectează relația cu propriul copil.
  • Când copiii resimt senzații pozitive, părinții pot împărtăși acele stări emoționale și le pot reflecta entuziast. Când copiii resimt senzații negative, părinții pot empatiza cu sentimentele lor. Când copiii trăiesc o conectare aliniată cu un adult afectuos și empatic, se simt bine în legătură cu ei înșiși, deoarece emoțiile lor au ecou și sunt reflectate.
  • În cadrul relațiilor părinte-copil există o nevoie ciclică de conectare și separare. Este important pentru părinți să simtă momentele când copilul simte nevoia de singurătate și când simte nevoia de conectare. Nu este în natura noastră să fim într-o rezonanță permanentă.
  • În loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere.
  • Fiți sinceri și autentici, pentru că orice copil poate citi mesajele nonverbale și dacă îl veți minți cu privire la starea dvs, copilul se va simți derutat din cauza dublului mesaj.
  • Coerența adultului când își povestește copilăria denotă modul în care și-a înțeles experiențele din prima parte a vieții și este cel mai puternic factor de predicție a gradului de siguranță a relației de atașament a copilului (Adult Attachement Interview).
  • Despre certuri: Faptul de a reflecta împreună cu copilul asupra experienței interioare a altercației este crucial pentru remedierea rupturii. Reconcilierea nu survine dacă încerci să dai vina pe cineva.
  • Despre NU: copiii învață că uneori nu au permisiunea să facă ceea ce vor și că trebuie să își redirecționeze energiile. Ei trebuie să învețe să audă “nu” păstrându-și în același timp moralul ridicat și încrederea în ei înșiși, acestea fiind elemente esențiale ale inteligenței emoționale. Chiar un refuz trebuie însoțit de comentarii empatice și reflexive. Dacă totuși copilul este iritat, faptul de a-i permite să-și consume iritarea îi poate oferi ocazia de a învăța cum să tolereze propriul disconfort emoțional.
  • Părinții pot încuraja activ dezvoltarea capacității copilului de a-și înțelege propria viață interioară și pe a celorlați prin inițierea unor interacțiuni precum jocul imaginativ, spunerea poveștilor și discuțiile cu alți copii despre emoții și despre impactul lor asupra modului în care se comportă. Similar, când citiți o poveste copilului dvs., puteți comenta povestea discutând despre gândurile și sentimentele personajelor.
  • Faptul de a vorbi cu copiii despre ce își amintesc după experiențele lor duce la copii care își amintesc mai bine. Înainte de culcare poate fi un moment propice pentru recapitularea activităților zilei.
  • Este util, dacă un copil are o ieșire emoțională, mai târziu să etichetăm și să dăm un nume acelei stări generice, cu termeni care ar putea fi creați de copil și de dvs., precum furie, pierderea cumpătului, tornadă emoțională etc.
  • Clarificarea modului în care un lucru intenționat poate fi văzut diferit de alții este importantă.

Mecanica inimii – Mathias Malzieu

Mă uitam la o emisiune pe TVR HD despre noua generație din teatru și vorbea Chris Simion, o regizoare de care auzisem pe la Radio Guerrilla. A zis că pune în scenă o piesă numită Mecanica Inimii, după cartea cu același nume, carte care i s-a părut ei ca fiind cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care a citit-o vreodată (posibil să fi zis din literatura contemporană, acum că mă gândesc mai bine). Cumpărat, citit, plăcut…parțial.

E despre un băiețel care se naște cu un defect la inimă și moașa îl salvează punându-i în piept un ceas care să îi ajute inima să bată. Și pentru că asta nu era suficient, mama îl părăsește la naștere. Rămâne deci în grija moașei (un soi de vraci-mecanic al mașinăriei corpului uman) alături de alți copii abandonați de mame, așteptând o familie adoptivă să îl ia acasă. Doar că nimeni nu dorește un copil cu un ceas în piept, așa că moașa îi devine mamă adoptivă și cei câțiva pacienți care mai veneau pe la ea – familia). Pentru ca să nu se îmbolnăvească însă trebuie să respecte câteva reguli, dintre care cea mai importantă este să nu se îndrăgostească. Prima parte mi-a plăcut extrem de mult. Citisem pe coperta din spate (coperta a patra am înțeles ca se spune) că e un fel de Micul Prinț… Și chiar așa a fost. O poveste spusă la persoana întâia de o voce atât de inocentă și de candidă. Firesc că se îndrăgostește până la urmă și luptă să își împlinească dragostea, cu toate ca știa că îi pune însăși viața în pericol. Finalul însă m-a dezamăgit. Înțeleg imprevizibil, înțeleg pragmatic, înțeleg trist, dar nu înțeleg abruptul și lipsa de explicații.

Dar dincolo de asta, am încercat să văd un pic dincolo de poveste (atât de rar mi se întâmplă să văd semnificații dincolo de povestea în sine, persoană logică și pragmatică ce sunt). E vorba poate și despre cum îi tratăm pe cei puțin diferiți de noi, cum ne uităm la ei și cum îi integrăm printre noi. Poate și despre cât de mult ne punem sufletul pe tavă când iubim, cât ne implicăm și cât riscăm să suferim după o astfel de poveste. Și mai mult decât atât, despre cât de mult le cenzurăm copiilor anumite experiențe din dorința prea mare de a-i proteja.

Inima îmi bate din ce în ce mai tare și mi-e greu să-mi recapăt suflarea. Am impresia că ceasornicul îmi urcă, umflându-se, până în gât. Oare o fi ieșit dintr-un ou fata asta? Se mănâncă? E din ciocolată? Ce-o fi cu ea? Încerc să mă uit în ochii ei, dar privirea mi-a rămas ațintită asupra buzelor sale răpitoare. Nu m-aș fi gândit niciodată că poți sta atât timp ca să contempli o gură.

Să ştii că asta-i o nimica toată pe lângă ce ţi se poate întâmpla dacă te îndrăgosteşti. Mai devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită. Vei cunoaşte dorul, chinurile geloziei şi ale incertitudinii, senzaţia că eşti respins şi că ţi se face o mare nedreptate. Frigul o să-ţi macine oasele, iar sângele se va preschimba în sloiuri gheaţă rătăcind pe piele, prin tot trupul. Mecanismul inimii tale va sări în aer.

Dacă te temi că o să-ţi fie rău, nu faci decât să mărești șansele de a ţi se face rău. Uită-te la acrobaţi, crezi că se gândesc vreo clipă că or să cadă când merg pe sârmă? Nicidecum, acceptă riscul şi savurează plăcerea de a înfrunta pericolul. Dacă-ţi duci viaţa cu ochii în patru să nu-ţi rupi ceva, o să te plictiseşti de moarte să ştii… Nu cunosc nimic pe lumea asta mai amuzant decât imprudența.

Am văzut apoi filmul de animație inspirat de film și am văzut că, dincolo de alte mici modificări, și finalul e schimbat. Nici măcar nu e inclusă răsturnarea de situație de la final care schimbă oarecum întreaga viziune asupra intrigii poveștii. Și am văzut că scenariul filmului e scris tot de autorul cărții, deci bănuiesc că, dintr-un motiv sau altul, și-a schimbat și el puțin viziunea. Nu e un final mai fericit, dar e foarte bine închegat cu povestea, așa cum a fost spusă ea în film.

Și de curând am văzut că vine și spectacolul de teatru al lui Chris Simion în Iași. Se oferă cineva să fie babysitter pe 16 februarie?

Creierul copilului tău – Daniel Siegel, Tina Bryson

Tot din categoria cărților de parenting am citit cartea aceasta, fiind convinsă de numele autorului Daniel Siegel despre care am auzit doar lucruri de bine.

Cartea propune 12 strategii pentru dezvoltarea unitară a creierului copilului. Mi-a plăcut că e foarte ușor de citit (spre deosebite de cartea lui Alfie Kohn care e cam anevoioasă), are multe exemple, are chiar și poze – un soi de benzi desenate care ilustrează aplicarea strategiilor. În plus, la final are un rezumat “de pus pe frigider” îi spun ei, adică ideile principale ale cărții la care ne putem întoarce din nou și din nou când avem nevoie de ele. Tot la final e un tabel în care suntem îndrumați cum putem aplica aceste strategii în funcție de vârsta copilului. Deci din punctul de vedere al structurii, cartea are un mare plus.

În ceea ce privește conținutul, cartea își propune să ne învețe cum putem transforma momentele dificile care apar în fiecare zi în viața de părinte în oportunități de a-l ajuta pe copil să se dezvolte, să își atingă adevăratul potențial. Cartea e structurată în 4 părți, fiecare referindu-se la alt tip de integrare a creierului: integrarea emisferelor cerebrale (pe orizontală), integrarea creierului superior cu cel inferior (pe verticală), integrarea diferitelor părți ale sinelui și integrarea sinelui cu ceilalți. Nu am să le detaliez pe fiecare, dar am să vă zic ce idei am găsit eu a fi interesante.

De reținut mi s-a părut capitolul privind integrarea celor 2 emisfere cerebrale: dreapta, responsabilă de emoții și intuiție – predominantă în primii 3 ani de viață – și stânga, logică, literală, lingvistică. Atunci când un copil este supărat, se pare că logica nu va funcționa, așa că în primă fază trebuie să răspundem nevoilor emoționale ale copiilor, folosind propria noastră emisferă dreaptă. Abia după aceea putem să îi dăm și argumentele logice, deci să redirecționăm focusul către emisfera stângă.

O altă strategie de integrare pe orizontală este de a povesti evenimentele care i-au marcat pe cei mici. Emoțiile intense aparțin de emisfera dreaptă, iar povestind, verbalizând, punând lucrurile într-o ordine logică, copilul implică emisfera stângă, reușind astfel să vindece emoția negativă asociată evenimentului.

Vă las să descoperiți voi celelalte strategii în carte, acestea sunt cele care mi-au plăcut mie. Și am observat deja că funcționează: când Alexandra e mofturoasă și plânge așa fără un motiv evident, încep și eu într-un ton mai plângăcios “da, mami, știu, e greu, e rău, șamd…… dar o să fie și mai bine” (adică ce zice prima strategie, mai întâi comunică emisfera mea dreaptă cu emisfera ei dreaptă și apoi schimbăm ușor focusul) și atunci ea se oprește și se uită la mine foarte mirată.

Am citit cartea având în memorie întotdeauna ‘Parenting necondiționat’ lui Alfie Kohn tocmai pentru a vedea dacă sunt contradicții sau nu. În mare, am găsit doar elemente comune, și anume: să le oferim micuților noștri modele de moralitate și de purtare, prin onestitate, generozitate, respect, să îi implicam pe copii în luarea deciziilor mai ales în ceea ce îi privește (“Tu ce ai face?”) și să încercăm să spunem cât mai puțin NU (aici ideea este următoarea: decât sa le spui NU copiilor, mai degrabă să le distragi atenția către alte activități).

Da, mi-a plăcut cartea, am să revin la ea când o să întâmpin dificultăți, la fel ca și la cartea lui Alfie Kohn. Mai am o carte a lui Daniel Siegel în bibliotecă, sunt curioasă ce zice și acolo.

Parenting necondiționat – Alfie Kohn

Mai țineți minte emisiunea de pe Prima care se numea Supernanny (era o adaptare a unui format internațional)? Vă amintesc: în fiecare ediție se lua un copil obraznic și, folosind tehnicile dădacei magice, se cumințea. Tehnicile constau în diferite sisteme de recompense (în funcție de preocupările copilului se dădeau steluțe, buline, stickere, biluțe, etc) și de pedepse (time-out-ul singur în camera lui sau într-un anumit loc stabilit dinainte). O urmăream și mi se părea că am ce învăța, că a educa un copil devine simplu când ai instrumentele astea în mână. Voiam chiar să îmi cumpăr cartea Irinei Petrescu (dădaca din emisiune). Nu mi-am cumpărat-o și bine am făcut, pentru că ar fi fost bună doar să aflu cum nu ar trebui procedat în educarea unui copil.

Am citit cartea lui Alfie Kohn și i-am dat dreptate în mare parte. Nici nu prea ai cum să nu îi dai dreptate, pentru că afirmațiile lui se bazează pe rezultatele unor studii științifice. Pe scurt, ideea este că dacă se folosesc recompensele și pedepsele, motivațiile copilului pentru a face o faptă sau alta vine din frică sau din interes. Ca părinți însă, ne dorim ca motivațiile lui să fie intrinseci, să fie un om sufletist, echilibrat, productiv. Pentru a educa un copil trebuie să avem mereu în vedere adultul care ne dorim să devină şi să educăm copilul ca întreg și nu doar comportamentul lui. Un exemplu foarte bun mi s-a părut atunci când impui unui copil să își ceară scuze, chiar dacă el nu simte să facă acest lucru, pur și simplu îl înveți să mintă.

Se pare că pentru a educa un copil către un adult echilibrat, încrezător și cu stimă de sine ridicată trebuie să îi oferim iubire necondiționată. Asta e simplu, e oarecum implicit, ne iubim copiii oricând și oricum. Problema este ca ei să simtă faptul că sunt iubiți în acest fel, iar recompensele îi fac să se simtă iubiți doar în anumite situații. Și de aici tot felul de neajunsuri (nivel scăzut de motivație interioară, însușire mai dificilă a valorilor și eticii), ajungându-se la adult la o stimă de sine condiționată și având dificultăți de a se accepta pe sine. Aici am avut o rezervă, pentru că se pare că și laudele sunt considerate tot recompense și se pare că nu prea sunt bune, pentru că cei mici ajung să se bazeze, chiar și când ajung adulți, pe validarea pe care o primesc de la ceilalți. Eh, cam greu totuși să nu îți lauzi copilul atunci când realizează ceva, cel puțin mie mi se pare cam greu de aplicat sfatul ăsta.

În ceea ce privește pedepsele, există mai multe motive pentru care ele nu dau roade: cauzează furie (cei care se simt victime vor deveni în final agresori), oferă un model de utilizare a puterii (îi învață pe copii că forța pune lucrurile la punct), erodează relațiile cu copiii, distrage copiii de la lucrurile cu adevărat importante( “Să nu te mai prind ca faci cutare lucru” conduce copilul către a gândi “Ok, n-o să mă mai prinzi“).

Ok, și totuși cum să educăm copiii? Dacă “așa nu”, cum arată “așa da”? Alfie Kohn propune o serie de strategii ale parentingului necondiționat. De fapt propune o întreagă altă dinamică, prin crearea unui mediu sănătos și sigur, să oferim îndrumare și să stabilim limite. O să vă zic doar câteva principii.

De exemplu, să limităm cât putem “nu”-urile. Și-așa sunt atât de multe situații în care trebuie să le interzicem copiilor diferite lucruri, să nu sărim cu “nu” atunci când ei propun ceva mai ieșit din comun, să ne gândim de două ori dacă e posibil sau nu ce propune sau dorește copilul. În felul acesta, atunci când spunem “nu” va avea mai multă greutate.

Apoi, important mi se pare și să fim atenți la critici (asta citisem acum ceva vreme și despre relația de cuplu). Să limităm “raza de acțiune” a fiecărei critici (să evităm afirmații de genul “ești așa afurisit cu oamenii”, ci mai degrabă “ai avut un ton foarte agresiv adineauri”) și să căutăm în situații neplăcute o oportunitate de a-i învăța ceva, de a-i responsabiliza prin a-i propune să se gândească la situație (“Tom părea cam trist când i-ai zis lucrul ăla”, “Ce ai putea face data viitoare când te simți frustrat în loc să te îmbrâncești”).

În ceea ce privește laudele, ele pot fi înlocuite cu un entuziasm autentic, dar nu într-un mod în care să arătăm că iubirea noastră depinde de astfel de realizări. Știm foarte bine că atunci când avem un insucces avem parcă și mai mare nevoie de susținere și înțelegere.

Un alt punct important mi se pare implicarea copiilor în luarea deciziilor. Se pare că acei copii cărora li se oferă ocazii de a lua decizii devin mai activi, mai sociabili și mai spontani. Întrebările, discuțiile, oferirea de sugestii și alternative trebuie să vină din ambele părți (desigur în situațiile în care acest lucru este posibil). Atunci când stilul de parenting este autoritar și copiii nu participă la luarea de decizii în ceea ce îi privește, ei sunt mai înclinați în a deveni răzvrătiți.

În cazul în care trebuie să facă ceva și nu vor, există câteva strategii: să îi cerem acel lucru într-un mod blând, fără a-l copleși cu puterea noastră,să explicăm motivele, să fim sinceri cu ei și, foarte important, să fimun exemplu (în ceea ce privește modul cum ne comportăm, cum vorbim, cât respect purtăm celor din jur etc). Sinceritatea (autenticitatea) și puterea exemplului stau, se pare, și la baza formării moralității copilului și, mie cel puțin, mi se par printre cele mai importante lucruri în “meseria” asta de părinte.

Strategii mai sunt descrise în carte, dar vă mai las și pe voi să le descoperiți și sper să nu mă lege ăștia de la editură că am scris atâtea detalii din carte. Sper să ajute pe cei interesați (eu cu siguranță am să recitesc postarea când o să intervină probleme de rezolvat) și să vă facă destul de curioși să citiți cartea în întregime.

Ce mai fac…

Știu, am cam chiulit în ultima vreme, dar am fost ceva mai ocupată/preocupată și n-am mai avut timp/stare/subiect ca să scriu.

Sincer, m-am apucat de vreo 2 ori să scriu o postare despre Facebook, despre chestii care mă irită pe-acolo, dar m-am gândit că s-ar putea să se simtă și persoane pe care nu le vizam și pe care chiar le îndrăgesc, așa că am renunțat.

Ce am mai apucat să fac printre picături:

  • am citit “Șoseaua Cățelu 42” de Alina Nedelea. Sincer, la început mi s-a părut o înșiruire cam fără sens de întâmplări bombastice care i se întâmplau eroinei. Către final mi-am dat seama că tocmai înșiruirea asta făcea povestea autentică, reală, fiind scrisă chiar după viața autoarei. Dacă la o ficțiune te aștepți ca la final lucrurile să se lege, să existe legături și simetrii, într-o carte scrisă după viață, finalul e simplu și emoționant.
  • am văzut “The Hunt”. Pe scurt, o fetiță inventează o întâmplare în care îngrijitorul ei de la grădiniță o abuzează sexual. Filmul este despre cum judecata comunității e deseori mult mai aspră decât justiția. Și chiar dacă în fața legii ești demonstrat nevinovat, în ochii comunității e mult mai greu să îți refaci imaginea, dacă nu chiar imposibil. E un film trist, dar mi-a plăcut.
  • aștept cu nerăbdare anunțul nominalizărilor la Oscar (16 ianuarie) ca să le iau din nou la rând la vizionat și să continuu tradiția pronosticurilor. E posibil ca în următorii câțiva ani să nu îmi mai permit luxul vizionării atâtor filme, dar voi încerca totuși să fac pronsticuri, măcar după trailere 🙂

Domnișoara Christina

Am citit recent cartea și scopul postării nu e să-i fac o recenzie lui Eliade, no way.

Dar și prin liceu când am citit-o prima oară (recunosc, titlul m-a convins atunci) când nu am înțeles mare lucru din ea, dar și acum recent m-am întrebat de ce nu se face un film pe tema cărții… Și n-a durat decât vreo săptămână până am văzut asta:

Mă deranjează un pic că promovarea se face în relație cu sărbătoarea de Halloween, lansarea fiind pe 1 noiembrie. Păcat, pentru că avem și noi românii o seară a strigoilor în noaptea de Sfântul Andrei. Și cum filmul este despre strigoi, și nu despre zombi sau dovleci, aș fi apreciat să îl promoveze în legătură cu sărbătoarea noastră românească. În rest, abia aștept să-l văd.

Later edit: Am aflat apoi că a mai fost cel puțin o ecanizare pentru televiziune în 1992 (care se găsește pe youtube) și nu e de ici ce colo, ci îi are în distribuție pe Adrian Pintea, Irina Petrescu, Medeea Marinescu. Chiar o să mă uit.