Preziua Unificării

Pribabil unii dintre voi deja știți că ieri Italia s-a aniversat, a făcut 150 de ani de la unificarea sub Victor Emanuel II (v-am mai vorbit despre el). Dat fiind că Torino a fost centrul acelei unificări, a fost și centrul acestei aniversări 🙂

Cu o zi înainte de sărbătoarea de pe 17 martie (care, apropos, a fost zi liberă, deci chiar am mai avut parte de o zi de weekend așa cum mi-am dorit), a fost “noaptea albă”, cu intrări libere cam pe la toate muzeele, cu localuri deschise toată noaptea, cu lume multă pe stradă (ca la manifestație, ce mai!).

Am profitat de gratuitatea muzeelor și mi-am propus să văd trei dintre cele la care nu m-am îndurat sau am considerat că nu merită să plătesc intarea.

GAM (Galleria civica d’arte moderna e contemporanea)

Așa cum m-am așteptat, nu înțeleg arta contemporană de nicio culoare, nu-mi transmite nimic, nu văd nimic, nu simt nimic. Poate înțelegeți voi…

Am găsit și câteva mai normale…

Cam atât de tare ploua când am ieșit de la GAM…

…dar am fotografiat și ultima exponată contemporană.

Museo Egizio (Muzeul Egiptean)

Da, m-am dus de bună voie și singură pe deasupra la mumii. Le-am fotografiat doar pe cele mai “frumoase”, că mai erau altele, și mai urâte…Mie sincer mi s-a părut sinistru, nu mai știai la un moment dat: sarcofagele alea sunt goale sau pline?ce mai sunt alea expuse, măști sau capete? Și totuși copii zburdau pe acolo, nici nu le păsa.

Scarabei…

Apoi o cameră foarte întunecată, ceea ce după vizionarea mumiilor, nu prea mi s-a părut frumos din partea lor.

La al treile muzeu, MAO (Muzeul de Artă Orientală) nu am mai ajuns, pentru că, deși era în centru, strada care ducea către el nu era nici foarte luminată, nici aglomerată, dimpotrivă. Așa că “better safe than sorry”.

M-am îndreptat puțin și către Mole Antonelliana, pentru că știam că l-au “îmbrăcat” în straie de sărbătoare. I-au pus în dreptul balconului 3 benzi luminoase în culorile steagului italian. Frumos, nu zic nu…dar toată lumea se oprea să fotografieze minunea, care oricum avea să rămână acolo și pentru zilele următoare. Așa că Via Po era blocată în dreptul străzii care ducea către Mole Antonelliana și singurele fotografii pe care am reușit să le fac conțin și câteva căciuli sau chelii respectabile.

Minusul acestei sărbători? Mi-am luat o mare țeapă cu transportul…am văzut de când am ajuns că multe trasee erau deviate (tot centrul era blocat, dedicat doar pietonilor), dar nu mi-am închipuit că sunt deviate pe rute diferite la dus față de venit. Și așa m-am întors aproape 3km pe jos din centru, cu GPS-ul la braț.

Advertisements

Sâmbăta nu s-a terminat …

Nu, nu m-am dus chiar acasă după ce m-am întors de la Sacri di San Michele…m-am dus la plimbare, de data asta fără hartă, așa orbește. Ținusem eu minte că am mai văzut pe traseele mele de autobuz câteva obiective. Nu mai țineam minte exact pe care, dar avantajul aici este că o dată compostat un bilet, este valabil 70 de minute, timp în care poți să sari dintr-un autobul în altul până ajungi unde vrei. Și uite ce am mai găsit…

Statuia lui Victor Emanuel II, nu e singura din oraș, dar e cu sigurață cea mai impresionantă.

Trotuare cu o atmosferă romantică…

Primăria

Apoi am ajuns în Parcul Valentino, un parc foarte întins în care lumea stătea pe iarbă, cânta la chitară, juca un fotbal, fără miros de mici şi de grătar. Pe trotuare erau câteva biciclete şi role, copii, părinţi şi bunici, toți făceau puțină mișcare…chiar plăcut.

Parcul e pe malul râului Po, unde era o competiţie de caiace

Tot în preajma parcului este Palatul Valentino, care din păcate nu este deschis publicului. Găzduiește, însă, Facultatea de Arhitectură din cadrul Politehnicii, deci într-un anume fel tot e deschis, dar nu știu dacă poate intra oricine. Oricum, sâmbăta, lacătele sunt bine puse pe poartă.

Tot prin preajmă, un arculeț de triumf

un pod peste Po

…stăteam un pic crispată în poză pentru că îmi era frică să nu mi se ducă aparatul foto în râu 🙂

Pe drumul înapoi am văzut cea mai mică mașină ever, nu știu dacă se vede cât de înghesuiți stăteau bieții oameni în ea. Incomod, da, dar cu siguranță atrăgeau toate privirile.

Delle Alpi și vestul sălbatic (2)

ziceam că am ajuns în parcul la Mandria și nu știam ce să fac. Am mers până la urmă mai departe, pe una din cărărui.

Nu știam unde mă duce, dar parcă pe acolo mergeau cei mai mulți oameni. Erau și câțiva copii cu biciclete și role, deși, după cum veneți, terenul nu prea le era prielnic.

Am ajuns apoi la o clădire, un nou palat. Erau de fapt “Apartamentele Regale”, un fel de refugiu în natură al aceluiași rege, Victor Emanuel II.

De sus din fața palatului, parcul arăta cam așa:

Cine știe, poate vara arată mai bine, acum însă era cam tristă priveliștea. În plus, îngrijitorii folosiseră muuulte îngrășăminte naturale, era un miros pregnant de așa ceva :).

Am fost apoi cu ghizi (din nou în italiană) și în interiorul apartamentelor (6 euro de data aceasta). Din nou fără fotografii, ci doar câteva fapte: clădirea era construită pentru cea de-a doua soție a lui Victor Emanuel II, Rosa Vercellana. Căsătoria fusese una “în afara rangului”, adică erau din medii sociale total diferite, și din acest motiv, titlul și privilegiile regelui nu erau transmise nici soției, nici urmașilor lor. În cinstea ei, însă, aproape toate camerele erau decorate (tapet, uși, tavan) cu trandafiri. Wiki zice chiar că au fost amanți înainte de moartea primei soții a regelui.

Casa era foarte racoroasă, dacă afară erau aproape 15 grade când am vazut-o eu, înăuntru erau 3-4 (eu cautasem o garderobă să-mi las haina, dar s-a insistat să nu fac asta pentru ca e frig înauntru și mare dreptate aveau). Și ușile erau special construite, un pic înclinate, să se închidă imediat în urma celui care trecea dintr-o cameră în alta pentru a nu se pierde din caldură. Culmea, am întrebat și mi-a s-a spus că vara nu e racoare, ci dimpotrivă, exagerat de cald.

Le placeau mult animalele împăiate și era un hol special în care erau expuse. Regelui îi placea să vâneze, dar nu mânca niciodată din carnea animalelor prinse. Rosa Vercellana gătea ea însași pentru rege, întotdeauna mâncarurile lui preferate (bucătaria, din pacate, nu se putea vizita). Avea și o cameră pentru fumat, deși femeile care fumau nu erau deloc bine vazute la acea vreme, dar Rosei nu-i păsa, nu căuta deloc sa fie bine vazută de popor.

Jumatate din casă era a regelui, jumatate a soției sale (asta la etajul cel mai de sus), iar copiii stăteau la etajul 1, unde erau și dressingurile, foarte mari pentru că rochiile din acele vremuri necesitau mult spațiu pentru depozitare. Regele și Rosa aveau băi în camere (mare lux la acea vreme), doar că erau pe balcon cumva (le-am pozat din afară).

Am înțeles toate aste din italiana!!! Bine, am mai cerut câteva lămururi pe engleză ghizilor (care erau de fapt 2 fete draguțe, cam de aceeași vârsta cu mine).

Am mai prins apoi câteva unghiuri bune cu munții (da, știu, sunt cam obsedată).

Am reușit apoi să poziționez cumva aparatul să îmi fac o fotografie cu clădirea Apartamentelor Regale.

Dar de acum soarele se cam ducea spre apus

și eu știam că am aproximativ 3km până la stația de autobuz. Așa ca mi-am început drumul de întoarcere. La ieșirea din parc am căutat, poate ma lua și pe mine cineva, să nu mai merg pe jos pe drumul ala pustiu..mai ales că am gasit o mașina cunoscută.

N-am mai stat, am mers ușor-ușor catre stație. Asta până când mi-am dat seama că aș putea prinde apusul după Alpi. Am grăbit pasul să pot ajunge la zona militară, pentru că de acolo se vedea destul de bine partea aceea de orizont. Am ajuns când soarele cam disparuse după munți și am crezut că am pierdut tot. Când, de fapt, spectacolul de-abia atunci începea.

Palazzo Reale

Palatul Regal, construit pe la 1500, a fost reședință a dinastiei de Savoia, casă pentru mai multe generații de duci și ducese.

Din păcate, nu am avut voie să fac fotografii, așa că mai mult o să vă povesesc. Și de data asta scările erau în afara muzeului, deci le-am prins în câteva poze.

Vizita în Palat se voia a fi și o lecție de istorie. În fiecare cameră era un ecran în care câțiva actori jucau scene importante din istoria Italiei…bineînțeles în italiană. Și după ce am dat 15 euro pe biletul de intrare, m-am hotărât că ar fi mai bine să iau și un ghid audio, ca să nu mă plimb prin camerele alea degeaba. Așadar, cu numai 5 euro în plus, puteam să aflu și eu câte ceva din istoria palatului și implicit a Italiei. Din păcate, ghidul audio (în enlgeză) mai apela din când în când și la scenele și panourile cu informații din camere. De exemplu “anul 1855 a fost unul foarte greu pentru Victor Emanuel II, citiți pe panou de ce”, sau “Ascultați sceneta din această cameră pentru a afla care era atmosfera în Italia la acea vreme”… Și nu înțelegeam mai nimic 😦

Din ghidul audio și din ce am mai citit apoi pe internet am înțeles până la urmă câte ceva. Pe scurt, palatul a fost la un moment dat reședința lui Victor Emanuel II, cel care a unificat statele italiene sub un singur regat, așadar, primul rege al Italiei. Au avut și ei de furcă mult cu unificarea, lucrurile au fost complicate, au trebuit să cucereasă teritoriile luptându-se cu armata Papală, iar în 1861 s-a format regatul Italiei, având capitala la Torino. Au mai adăugat teritorii și ulterior, de exemplu Roma prin 1870.

La etajul 2 am fost însoțiți de un ghid (tot în italiană, desigur), dar tot am mai înțeles cîte ceva.

De exemplu, soția lui Victor Emanuel II a fost Adelaide de Austria, care deși a murit la numai 33 de ani i-a dăruit acestuia 8 copii.

Masa așezată (după modelul de atunci) în una din camere avea câte 6 pahare pentru fiecare mesean, câte unul pentru fiecare fel de vin care avea să fie servit.

Camera regelui și cea a reginei erau total diferite: a regelui era minimalistă, avea doar patul, pentru că stilul lui de viață era unul militar, spartan chiar…camera reginei era cea matrimonială, mult mai cochetă și mai comodă.

Alt locuitor al palatului, Charles Emanuel II s-a căsătorit cu vara lui primară. Chiar dacă astfel de căsătorii nu erau permise de biserică, Papa a făcut o excepție și le-a permis căsătoria, care se făcea desigur din interese de alianță, de păstrare de avere în famile, etc. La căsătorie nu au fost prezenți amândoi, așa că s-au cunoscut după nuntă :). Fata a murit la scurt timp după nuntă, la doar 15 ani.

Cam atât îmi amintesc. Oricum, am înțeles mult mai multe decât la un tur asemănător făcut în Germania :).