…de duminică

Ieri mi-am început vizitele cam pe unde rămăsesem sâmbătă. Nu m-am documentat, pur și simplu am văzut că e o piață mare cu câteva clădiri interesante și mi-am zis că ceva-ceva trebuie să fie.

Așadar, Palazzo Madama:

Am intrat și în muzeu, dar am să vă spun altă dată cum n-am văzut mare lucru pentru cei 10 euro cât costă intrarea.

Apoi, exact în aceeași piață, Palazzo Reale (Palatul Regal) care a aparținut dinastiei de Savoia.

Același palat,vederea din curtea interioară:

Am fost și în el (20 de euro de data asta 😦 ).

Lângă el, niște ruine ale unui teatru roman, la care se lucra pentru un soi de restaurare.

Apoi un gard frumos, după care se aflau ruinele astea…adică un peisaj citadin sublim, adică eu dându-mi talente de mare fotograf.

Porte Palatine (veche poartă romană prin care se intra/se păzea intrarea în oraș):

M-am întors apoi și am văzut Catedrala din Torino, lipită de Palatul Regal

…cu turnul pentru clopot făcut prin 1470:

Am văzut că mai intră lumea și am îndrăznit să intru și eu în Catedrală

Și mergând pe culoarele laterale, am văzut o masă cu multe suveniruri de vanzare, majoritatea erau cu Giulgiul din Torino. Deci mă aflam în Catedrala cu Giulgiul!!! Nici nu îmi dădusem seama. Mai rămânea doar să îl găsesc. Mă așteptam să fie indicii, săgeți, ceva. Pur și simplu m-am învârtit pe acolo, am văzut un loc cu rugăciuni scrise în diferite limbi, chiar și în română:

În fața rugăciunii era un fel de altar cu poza Giulgiului deasupra, acela să fie?

După ce am făcut poza am văzut că era scris “interzis fotografierea”…ok, era deja prea târziu, nu era să o șterg, nu?

Apoi m-am întors pe culoar și am văzut pe un ecran mare informații despre Giulgiu. Da, el era. Cutia aceea mare cu poza deasupra conținea Giulgiu din Torino. Mă așteptam să fie expus cu totul, nu doar cutia în care se afla, dar mi-am dat seama că probabil pentru a-l proteja e închis acolo. Deși, poate într-o cutie de sticlă…în fine, ei știu mai bine.

M-am întors să-l văd mai bine, acum știam sigur că e el. Poate să-l pozez mai bine…doar că de data asta m-a văzut paznica și a început să țipe “no photo, no photo”…ok, ok, no more photo. Am citit din nou rugăciunea și mi-am făcut cruce, atât. Lumea din jur nu făcea nici măcar asta. Nu se simțea fiorul acela divin pe care îl simte lumea la Locurile Sfinte din Ierusalim, poate și pentru că nu toată lumea crede în autenticitatea Giulgiului…da, asta trebuie să fie.

Apoi am făcut câteva fotografii ale obiectivelor văzute, pe înserate de data asta, mai ales că voiam să testez și capacitățile noului aparat foto. Mă declar mulțumită. Deci, din nou, Palatul Regal:

Palatul Madama:

Biserica Santissime Annunziata (mie îmi sună a Buna Vestire, se poate să mă înșel)

Gran Madre de Dio:

Undeva printre astea, a sărit unu să mă pupe, că cică sunt “bellissima”. M-am uitat imediat la geantă, mă gândeam să nu fie o diversiune, unu să mă complimenteze, altul să mă fure. Nu era niciun altul, m-am tras mai deoparte și m-a lăsat. După asta, am stat mai aproape de alți oameni.

În timp ce așteptam tramvaiul (de altfel îl așteptam într-o stație greșită, pentru că fiind multe sensuri unice, mijlocele de transport au trasee diferite la dus față de venit…nu mi-a luat decât vreo 30 de minute de așteptat în frig ca să-mi dau seama, dar m-am descurcat până la urmă), am făcut și câteva experimente fotografice:

…ca să vedeți și voi cât de repede merg mașinile în Torino :).

Plimbarea de sâmbătă

Încă de weekendul trecut am vrut să văd de aproape turla (e un înger în vârf, după cum aflat de pe net) care se vede de la mine de la geam.

Din păcate, din cauza clădirilor nu am reușit să o găsesc. Ieri, însă, mai bine informată, am pornit din nou în căutarea îngerului auriu. Încă de dimineață am întâmpinat un obstacol, notasem undeva ce autobuz să iau și la ce stație să cobor, dar când am ajuns să mă uit în ce direcție ar trebui luat, pe traseul meu nu exista stația pe care mi-am notat-o. Probabil notasem greșit de pe google maps. M-am reorganizat, m-am uitat bine pe hartă și am găsit o stație bună unde să cobor. Nu mi-era teamă că o să mă rătăcesc, aveam totuși la mine vreo 2 hărți scoase la imprimantă de pe google maps, harta cu mijloacele de transport din zonă, notițele despre ce să iau și unde să cobor și gps-ul. În plus, mai fusesem pe jos pe-acolo săptămâna trecută. Am luat autobuzul și am ajuns apoi pe strada unde văzusem eu pe net că e biserica aceea cu îngerul.

Acum se vedea clar, era un îngeraș auriu cu o trompetă undeva în partea din spate a bisericii. Ajunsă în fața bisericii, însă, am remarcat că îngerul meu nu era de găsit.

M-am dus pe strada din dreapta bisericii, am înconjurat-o, nimic. Am intrat puțin și înăuntru să văd cum arată.

Frumoasă, ca mai toate bisericile catolice. M-am întors apoi pe strada de unde am venit…credeam că mi s-a părut că am văzut turla cu înger (fotografia e de fapt făcută când am trecut a doua oară pe acolo). Am mai înaintat puțin pe strada cu biserica și în sfârșit l-am găsit. Făcea parte dintr-o biserică mai ciudată: foarte anostă în față, având în spate două turnulețe foarte colorate (a la Disney parcă).

Frumos îngerașul, a meritat efortul căutării.

Îmi propusesem apoi să merg la Mole Antonelliana, obiectivul turistic principal din Torino. Însă, la ora asta îmi terminasem deja mâncarea pe care mi-am luat-o pentru drum și deja îmi era foame. Nu am găsit nimic pe straduța cu bisericile și nu știam unde să mă îndrept să găsesc niște mâncare (nu cumpăr totuși de oriunde, pentru că am fost avertizată de niște cunoștințe care s-au simțit rău după ce au mâncat în Italia “de pe stradă”). Am zărit apoi în griul care mă înconjura o pată roșie care m-a “salvat”. O văzusem de ceva vreme, dar uitasem să o asociez cu mâncarea.

După ce am mâncat cele câteva sute de kilocalorii dintr-un oarecare Mc, am luat tramvaiul către următorul obiectiv. Aiurea e că în tramvai nu se anunță stațiile, și nici nu poți să te bazezi pe numărat, pentru că se poate întâmpla să nu se oprească peste tot (dacă nimeni nu solicită oprirea, tramvaiul merge mai departe). Așadar trebuie să te “benoclezi” să vezi ce scrie în fiecare stație. Am ajuns însă cu bine la Mole Antonelliana.

Clădirea are o poveste complicată, s-a tot transformat, înălțat, a fost la un moment dat cea mai înaltă clădire de cărămidă din lume. Acum găzduiește Muzeul Național de Cinematografie, dar despre el am să povestesc altă dată. Câteva fotografii de sus:

Am privit puțin și în jos…

Mi-am testat zoomul aparatului și  se pare că aș putea să am succes ca detectiv.

Am ajuns apoi în cel mai larg loc pe care l-am văzut în Torino, și mi-a prins bine, după atâtea străzi înguste. Piazza Vittorio Veneto. Printre cele mai mari din Europa (40.000mp)

Atât de mare, că a încăput și un patinoar acolo.

În spate undeva e o colină frumoasă, de care mi-a spus o doamnă din avion că i se spune “colina bogaților”. Cică e plină de vile ale unor conți, prinți, poate și bulibași 🙂

Am trecut apoi râul Po.

Am admirat Gran Madre de Dio.

Înăuntru nu am avut acces, dar am admirat de afară Statuia Religiei,

și statuia Credinței.

Am trecut pe drumul înapoi și pe Vio Po. Da, multe magazine, haine, lenjerie, cosmetice, electronice…dar pe mine mă lasă rece. Dar, pentru Mirela:

Am găsit totuși și eu o vitrină care mi-a plăcut. Deși nu sunt mare fan ciocolată, arăta demențial.

Locul de muncă

Ieri în pauza de masă am făcut câteva fotografii. Mai ales pentru că biroul nostru, al doctoranzilor, are o localizare mai deosebită, e într-un corp al facultății localizat peste o șosea.

Clădirea galbenă din drepata e cantina, iar biroul nostru e fix deasupra străzii. Cu toate astea, eu fac cam 10 minute până la cantină, pentru că ieșirea din dreapta e inactivă... trebuie să ies din facultate prin stânga străzii și apoi să o traversez...pe verde :).

Holul...biroul meu e "aproape", ultimul pe dreapta.

Vedere de pe hol, deci pe partea cealaltă față de cantină. Se vede în depărtate încă un corp de clădire similar cu al nostru.

Vederea de la biroul meu. De fapt de undeva sub nivelul biroului, pentru că poza e făcută pe ascuns, că eram în "timpul serviciului".

Trofee ale cercetătorilor.

Alte trofee. Din câte am înțeles săptămâna viitoare vor veni niște oaspeți mai importanți și li s-a cerut colegilor să ascundă puțin sticlele.

Tot românul știe puțină italiană

De obicei e liniște în biroul unde lucrez cu ceilalți doctoranzi. Când vine cineva se mai salută lumea, se întreabă ce-au mai făcut în weekend, se glumește puțin și apoi toată lumea se concentrează pe lucrul lui. Luni de exemplu, a venit colegul de lângă biroul meu și i-a povestit câte ceva colegei de vis-a-vis. Am înțeles câte ceva despre pritena/logodnica/soția lui, apoi un pic despre ceva care mișcă și despre faptul că e/sunt foarte fericiți, extaziați chiar. Am concluzionat că o să fie probabil tătic în viitorul apropiat și că asta îl face foarte fericit. Discuția a mai durat puțin, dar nu am mai prins nimic inteligibil. Am râs în colțul gurii și mi-am propus să îl felicit când o să fim într-o atmosferă mai relaxată.

Ieri am fost cu el și alt coleg în pauza de masă la fast-food-ul din facultate. De data asta vorbeau în engleză și cu mine și între ei ca să nu mă simt exclusă. După câteva minute de discutat despre București, Cluj (aveau prieteni acolo), Iași, despre faptul că ei sunt din sudul Italiei și, deci, sunt și ei priviți puțin ca fiind din exterior, am aruncat vorba: “Știi, eu înțeleg puțină italiană și parcă am înțeles că o să ai un copil”. Mi-a răspuns râzând copios că nu. Cred că m-am făcut roșie ca racul (și acum scriind simt că mă înroșesc puțin). Oricum, băieții au fost drăguți, nu au râs de mine, ci mai degrabă cu mine de întreaga situație. Au urmat desigur glume de genul “Poate nu știi tu, dar o să ai”, sau “Da, poate îmi aduci o veste pe care eu n-o știam”. Și cu toate glumele, tot m-am simțit destul de penibil de situația creată. Eh, și ce, măcar am ce scrie pe blog!

Sunt foarte curioasă totuși, și o să încerc să aflu, despre ce anume fusese discuția de luni.

Help, my room is buzzing! (2)

Vă spuneam că mă aflam în fața unei dileme: să mă duc să bat la ușa care bâzâia, caz în care omul era ori ok (trăsese din greșeală sfoara de urgență), ori într-o stare critică (dacă trăsese sfoara cu bună știință), sau să stau liniștită în cameră, eventual cu o ureche pe ușă. Nu era prea plăcută imaginea de a-l găsi pe om într-o urgență reală, dar știam că persoana care stă acolo (asiaticul cu care mă întîlnisem într-o zi în bucătărie) stătea tot de puțin timp în cămin, așa că am mizat pe faptul că a tras din greșeală. Și nu că aș fi eu o persoană foarte generoasă, dar, sincer, m-am gândit că dacă îl ajut, poate mă ajută și el cu niște internet, vreo parolă de la un wireless, vreun pont (erau deja 7 zile de când ajunsesem și nu prinsesem nici urmă de net în cameră). Așa că, plină de “generozitate”, am sărit în ajutorul vecinului.

Am bătut la ușă și, surpriză, nu era băiatul din bucătărie, era altul, tot asiatic (sunt cam greu de deosebit pentru că seamănă destul de mult între ei, dar și după cum m-a privit mi-am dat seama că nu mă cunoaște). I-am explicat că a tras semnalul de urgență (nu știa ca trăsese ceva, că bâzâia, nimic), că l-am tras și eu din greșeală acum câteva zile, i-am zis de unde să îl oprească, l-a oprit și mi-a mulțumit. Ok, cam penibilă situația, mai ales că omul nu mă știa. Am aflat apoi că aceea e o cameră de două persoane, deci așa se explica faptul că răspunsese altcineva decât mă așteptam.

Nu m-a ajutat cu net, însă. Doar că energiile astea și faptele bune și “generoase” nu se pierd, se contorizează ele undeva în univers și se răsplătesc. Așa că ieri am avut internet în cameră pentru prima dată, s-a reparat rețeaua căminului…întâmplare? 🙂

Prime…păreri

Îmi permit ca după o primă săptămână de stat în Torino să îmi spun primele păreri despre Italia și italieni. O să fie probabil interesant să le compar cu opiniile finale, de după 3 luni.

Italienii sunt dezorganizați, cel puțin comparativ cu Germania, ceea ce era și de așteptat. La anterioara deplasare mi s-a spus de la început ce acte trebuie să fac, unde să merg și cum să le obțin(chiar a mers cineva cu noi la primărie și bancă pentru că știau că nu vorbim germana). Aici tot aflu de parcurs că mai trebuie să scot o hârtie, că trebuie să iau ustensilele de bucătărie de la recepție, etc. De exemplu, nu am aflat încă dacă am sau nu dreptul de card de reducere pentru masă. Tot sunt pasată dintr-o parte în alta pentru problema asta.

Studenții din Politehnică (nu pot spune “studenții italieni” pentru că învață și mulți străini aici) sunt foarte studioși. Au locuri special amenajate pe holuri (mese, scaune, prize) unde e plin mai mereu cu studenți care citesc, învață, își explică unul altuia diferite probleme. Și îmi aminteam cât de puțini studenți de genul ăsta sunt pe la noi…

Italienii merg foarte repede cu mașina prin oraș. Am aflat că au și ei limita de 50km/oră, dar nimeni nu cred ca o respectă. 70-80 e viteza obișnuită…Cu toate astea pietonii nu stau la culoarea roșie a semaforului, chiar îți aruncă priviri ciudate dacă e roșu și tu aștepți deși nu vine nicio mașină (probabil așa îi recunosc pe străini). Așa că mă adaptez și eu și trec pe roșu…cu grijă, mamă, stai liniștită! 🙂

Torino e un oraș interesant, clădirile sunt foarte frumoase (nu toate, dar majoritatea), blocurile sunt în culori calde, asortate, nu țipătoare cum arată la noi după curentul ăsta al izolărilor exterioare. Când adun mai multe fotografii am să le postez, să vă convingeți. Din păcate, genul de clădiri joase (3-4 etaje), foarte apropiate de stradă, care mi-au plăcut mult la început, sunt incomode când vine vorba de orientare. Am căutat dumunică un fel de turlă înaltă cu un înger aurit în vîrf (se vede de la geamul meu) și am crezut că mergând în direcția lui am să-l găsesc. Nu am reușit însă.

Da, italienii chiar sunt puțin afemeiați, sau poate e prea mult spus afemeiați, dar le place să se uite după femei pe stradă. Ori asta, ori look-ul meu de eschimoasă e mult mai apreciat aici decât în România.

Ok, e genul de poze de Hi5 făcută în oglindă, dar am încercat pe cât se poate să scot blițul

Help, my room is buzzing!

În prima zi, m-am apucat să analizez cu atenție camera. Am apăsat toate înterupătoarele posibile, chiar și unul cu un clopoțel pe el care aparent nu făcea nimic.

Am găsit apoi în duș un fir lung care cobora din perete (am să pun și o poză)…normal că nu m-am putut abține și am tras de fir. Ca urmare, un sunet ciudat ca un bâzâit a început să se audă de undeva de la intrarea în cameră, pe exterior. Am ieșit și am văzut un beculeț aprins deasupra ușii care părea să fie și sursa zgomotului. Inutil să vă spun că beculețul meu era singurul aprins din tot holul. Imediat m-am gândit că am pornit vreo alarmă de incendiu și că o să fiu amendată ca un dl Goe care n-a stat cuminte în tren.

Dar nimeni nu părea să audă bâzâitul meu. Am așteptat cam 10 minute în speranța că se va opri sau va ieși cineva pe hol, indignat de sunetul care îmi părea atât de puternic. Nu s-a oprit și nici nu a ieșit nimeni. M-am apucat apoi să bat pe la ușile vecinilor să îi întreb ce-am făcut și cum să repar. Nimeni. Trecuseră cred vreo 20 de minute și mă așteptam de acum să apară pompierii.

Într-un final, a intrat cineva pe hol și i-am adresat un “Help, my room is buzzing!!!”. A râs și mi-a explicat că acela e, într-adevăr, un semnal de urgență (luat atât de tare în serios, că în aproape 30 de minute nu a venit nimeni să vadă care e urgența) și că se oprește de la înterupătorul cu clopoțel. L-am întrebat dacă el era persoana care sosește în cazurile de urgență și mi-a spus că nu, e doar un vecin. Probabil s-au obișnuit și ei cu alarmele false și nu le mai bagă în seamă…decât să nu pățească precum ciobanul care stigă “Lupul!”

O întrebare esențială este ce faci când vezi că bâzâie camera altuia (cum mi s-a întâmplat mie ieri)? Te aștepți ca și el să fi tras semnalul din greșeală și te duci să îi spui secretul butonului cu clopoțel?  Sau te aștepți ca omul să aibă o urgență adevărată, să îi fie rău și să trebuiască să îl ajuți? Sau stai în camera fără să te bagi? Voi cum ați proceda?

 

 

Poveste … românească

Sâmbăta e închis la cantină (culmea, duminica e deschis) şi m-am hotărât să îmi fac ceva rapid, având în vedere că nu voiam să îmi arăt stângăcia din bucătărie tuturor care se mai perindă pe-acolo. Aşa că m-am decis la un piure cu nişte ochiuri. Bucătăria are prin sertare tot felul de oale, cratiţe şi alte ustensile. În Germania am avut tot bucătărie comună şi foloseam ustensilele toate la comun. Nu am vrut să le folosesc totuşi fără să întreb.

Am găsit în bucătărie două tipe la masă (una mi s-a părut studentă, celaltă mi-a părut a femeie de servici), şi am întrebat pe engleză dacă oalele de prin dulapuri sunt pentru folosul tuturor. Mi s-a răspuns că da şi m-am apucat apoi liniştită de treabă. Când colo, mă întreabă “fetele” pe româneşte dacă nu sunt din România. Cică m-au recunoscut după fund???!!!??? Erau amândouă femei de servici, dar acum aşteptau la masa noastră din bucătărie să se facă ora 1 când termină serviciul?!!

La un moment dat a venit şi vecina negresă şi a început să caute ceva prin dulapuri. Una din “fete” spune: “Hihi, poate îşi caută cratiţa!”. În mintea mea m-am întrebat pe loc, cum “îşi”, nu erau ale tuturor??? Se pare că nu, negresa mi-a explicat apoi că fiecare primeşte de la recepţie un set propriu de astfel de ustensile. Nu i-a picat bine nici negresei că m-am băgat în oalele ei şi cu atât mai puţin mie, care sunt o persoană cât se poate de simţită şi nu-mi place deloc să fiu privită ca o ne…

O fi ceva specific românesc? Să judeci după aparenţe? Să te faci că munceşti? Să te bagi să dai sfaturi şi răspunsuri chiar şi atunci când nu ştii despre ce e vorba?…sau, în cazul în care ştiau cum stă treaba, să aplici principiul “lasă că merge şi-aşa”?…Primele două nu m-au deranjat, probabil că intră şi în specificul meu uneori, dar ultima, eu zic să scăpăm de ea.

1 an

Cu toată agitaţia plecării am uitat să mă anversez: am blogul de un an şi mai nou am decis să împărtăşesc şi cu prietenii postările mele. Mi-a fost frică de expunerea asta publică, mi-e teamă că o să mă cenzurez în anumite opinii sau poveşti de teama unor păreri, a unor sprâncere ridicate de-ale lor, respectiv de ale voastre 🙂 Nu sunt maestră nici în scris, nici în gătit, nici în critică de film, dar am încercat să fac câte puţin din fiecare aici. Şi, la urma urmei, cui îi place, să mai citească, cui nu, nu!

Aaa, şi dacă vă place, puteţi să-mi lăsaţi şi comentarii!!!

Prima petrecere

Când am venit în Italia, mi-am propus să mă întâlnesc cu naţionalităţi pe care nu le-am întâlnit la ieşirea mea anterioară, în Germania. Voiam să întâlnesc o persoană de culoare şi o persoană asiatică. Nu mi-a fost prea greu, i-am întâlnit în prima mea vizită în bucatăria comună pe care o avem la capătul culoarului. Deci țelul meu într-ale socializării a fost îndeplinit…pot să mă întorc acum? 🙂

Mai mult, negrii sunt foarte drăguți și prietenoși și chiar am fost invitată la petrecerea pe care o pregătea negresa în bucătărie. M-am dus, pentru că am învățat din experiența germană că oamenii pot fi sincer amabili și prietenoși, și e bine să fii și tu la fel. Am aflat abia când am ajuns că era ziua altui negru care, printr-o coincidență, are o iubită româncă. Drăguță și ea, mi-a spus câte ceva despre fiecare din grupul de petrecăreți. Și ei toți simpatici, prietenoși, chiar dacă ești o necunoscută, nu te lasă să stai singură într-un colț, dimpotrivă. Am plecat de la petrecere și eu o dată cu fetele din Venezuela (am mai cucerit un continent, yessss!), adică pe la 10 seara. Petrecerea a mai ţinut… spre fericirea mea, uşa de la bucătărie este foarte bine izolată fonic!

Mâncarea

Sărbătoritul cu iubita româncă

Da, mâncare era picantă, aşa se explică buzele mele!!

Indonezianul (???)

Sărbătoritul (nu știu din ce țară)