De obicei e liniște în biroul unde lucrez cu ceilalți doctoranzi. Când vine cineva se mai salută lumea, se întreabă ce-au mai făcut în weekend, se glumește puțin și apoi toată lumea se concentrează pe lucrul lui. Luni de exemplu, a venit colegul de lângă biroul meu și i-a povestit câte ceva colegei de vis-a-vis. Am înțeles câte ceva despre pritena/logodnica/soția lui, apoi un pic despre ceva care mișcă și despre faptul că e/sunt foarte fericiți, extaziați chiar. Am concluzionat că o să fie probabil tătic în viitorul apropiat și că asta îl face foarte fericit. Discuția a mai durat puțin, dar nu am mai prins nimic inteligibil. Am râs în colțul gurii și mi-am propus să îl felicit când o să fim într-o atmosferă mai relaxată.
Ieri am fost cu el și alt coleg în pauza de masă la fast-food-ul din facultate. De data asta vorbeau în engleză și cu mine și între ei ca să nu mă simt exclusă. După câteva minute de discutat despre București, Cluj (aveau prieteni acolo), Iași, despre faptul că ei sunt din sudul Italiei și, deci, sunt și ei priviți puțin ca fiind din exterior, am aruncat vorba: “Știi, eu înțeleg puțină italiană și parcă am înțeles că o să ai un copil”. Mi-a răspuns râzând copios că nu. Cred că m-am făcut roșie ca racul (și acum scriind simt că mă înroșesc puțin). Oricum, băieții au fost drăguți, nu au râs de mine, ci mai degrabă cu mine de întreaga situație. Au urmat desigur glume de genul “Poate nu știi tu, dar o să ai”, sau “Da, poate îmi aduci o veste pe care eu n-o știam”. Și cu toate glumele, tot m-am simțit destul de penibil de situația creată. Eh, și ce, măcar am ce scrie pe blog!
Sunt foarte curioasă totuși, și o să încerc să aflu, despre ce anume fusese discuția de luni.
Jurnal. Simplu jurnal 