The thousand faces of Torino

Am primit de la Departamentul de Relații Internaționale o broșură turistică ce conține câteva trasee de făcut pe jos, cu informații despre obiectivele găsite pe parcurs. Așa că duminică am vrut să văd cele “1000 de fețe ale orașului Torino”.

Galleria dell’Industria Subalpine, clădire în stil Art Nouveau care găzduiește cele mai vestite magazine de antichități din Torino.

Strada Petro Micca, printre cele mai elegante străzi din Torino, al cărei nume provine de la un soldat care și-a sacrificat viața în 1706 pentru ca orașul să nu fie cucerit de trupele franceze.

Contrada dei Guardinfanti este cea mai veche parte din zona centrală. Aici planurile străzilor sunt aceleași ca ale orașului antic Augusta Taurinorum. E foaaarte îngustă, dar nu cea mai îngustă stradă din Europa, aceea e Strada Sforii din Brașov (pot să mă plimb eu pe aici, dar tot patrioată rămân).

Piazzeta Corpus Domini, cu biserica numită similar, a fost pe vremuri o piață de porumb, pentru că și italienii au mămăligă, nu numai noi.

Piazza San Giovanni, și Catedrala cu Giulgiul. Da, am mai fost, dar atunci nu aveam toate informațiile. De exemplu, catedrala are și ea un sfânt, Giovanni, adică Ioan. Nu este Ioan Botezătorul, ci Ioan Baptistul (un sfânt catolic probabil). E singura biserică în stil renascentist din Torino, iar în spatele ei este Capela Sfântului Giulgiu – turnul acela mai țuguiat și dantelat din spate (deși eu am impresia că giulgiul era în catedrală, nu în capelă…cel puțin când am fost eu), construită în alte vremuri și în alt stil (baroc).

Portae Palatii identifică, pe lângă Porta Palatina pe care v-am mai arătat-o, și toate celelalte ziduri antice de prin jur.

Muzeul de Antichități…

Piazza della Repubblica, la fel de neinteresantă ca și data trecută.

Borgo Dora, o fostă zonă de meșteșugari. Neinteresantă în sine, doar că eu m-am nimerit la Grand Balon, adică un târg de antichități care se ține o dată la 2 săptămâni. Obiecte vechi, mulți oameni, atmosferă frumoasă.

Piazza Emanuele Filiberto. Micuță, dar o chestie interesantă e că undeva dedesubt era depozitul orașului. Se aducea zăpadă de pe munte, se punea acolo lângă alimente și rămânea înghețată multă vreme, menținând alimentele proaspete.

La marginea următoarei piețe – încă un sit arheologic: turnul de la un colț al zidului de fortificație al orașului.

Piazza della Consolata, cu biserica aferentă, în stil baroc.

După ce am ieșit din biserică, s-a întâmplat un lucru tare ciudat. Pe parcurs ce mă depărtam, m-a luat de braț un moșneguț și m-a întrebat direct pe engleză (văzuse că am ghidul în mână): “Ai văzut cafeneaua?” Eu, amintindu-mi că citisem cu o seară înainte ceva despre o cafenea vestită undeva pe traseul ăsta, am zis: “Nu, unde?”. “Uite aici, intră”. Am intrat, m-a invitat să iau loc pe un scaun, i-am zis că nu beau cafea și mi-a zis că au și ciocolată. Mi-a luat o ciocolată caldă (nu era chiar așa bună pe cât de vestită era cafeneaua), dar numai eu știu cum am băut-o, că de acum îmi făceam probleme, oare cât o să se mai țină de mine moșneagul… Am vrut să plătesc, dar nu a vrut. Și chiar drăguț, mi-a zis că dacă nu-mi place, nu trebuie să o beau toată (adevărul era că avea prea multă frișcă și deja simțeam că trebuie să mă opresc), apoi a zis că dacă vreau, să plec. Am mulțumit și am plecat.

Revenind, Cafeneaua Al Bicerin, fondată în 1763, care își are numele de la băutura pe care au inventat-o, bicerin (cu ciocolată, cafea și frișcă). Bicerinul a fost recunoscut nu de mult băutura tradițională a regiunii Piemonte.

Piazza Savoia, cu obeliscul în cinstea legii Siccadili, care abolea curtea eclesiastică.

Apoi alt palat, căruia nu i-am găsit numele sau explicația.

Piazza Palazzo di Citta (a primăriei)

Piazza IV Marzo, tot o parte veche a orașului.

Și peste toate astea, Mole Antonelliana, chiar și prin ceață.

Mole Antonelliana

E cel mai interesant dintre obiectivele de până acum.

Și clădirea ca atare (în interior arată cam ca o piramidă) și muzeul, care conține de la elemente de istorie a cinematografiei, la o colecție de afișe de filme, obiecte care au aparținut unor actori/regizori celebri, decoruri specifice unor filme, etape ale realizării unui film și la final câte ceva despre televiziune.

La început se încerca să ni se explice puțin tehnologia din spatele cinematografiei. Ni se arăta cum printr-o lentilă (asemănătoare cristalinului de la ochi) obiectele se văd răsturnate. De exemplu, dacă în original lucrurile arătau așa

prin lentilă (era una de mari dimensiuni), ele se vedeau așa

Asta nu înseamnă că băbuța din prima poză se transforma în mine…înțelegeți voi ideea 🙂

Apoi câteva proiecții rudimentare, jocuri cu umbre, sisteme mecanice mai mult sau mai puțin complicate care în spatele unui ecran alb mimează mișcarea a diferite personaje. Următoarea etapă ar fi acele desene cu mici diferențe între ele care rulate foarte rapid dau impresia de mișcare:



Următoarea era o sală cu aparate de filmat și de proiecție din mai multe timpuri.

Apoi obiecte care au aparținut, de exemplu, lui Federico Fellini

sau Marilyn Monroe.

Erau câteva camere în care se explica fiecare etapă a creării unui film și mi-au plăcut mult simbolurile fiecărei astfel de etape:

scenariul

regia

filmarea

montajul

sunetul

efectele speciale

Și apropos de efecte speciale, aveau câteva ecrane, un perete verde (de fapt era un perete dintr-un material special și o lumină verde care îți bătea în față) și puteai să fii oriunde. De exemplu, în The Matrix

pilotând un avion

conducând o chestie zburătoare printre stânci

sau luptând într-un război intergalactic.

La final era prezentată o cameră de proiecție

Urma colecția de afișe de film, puse într-un soi de spirală în piramida interioară a clădirii.

În centrul piramidei era liftul panoramic, care te ducea în vârf. Tot tavanul era un spectacol, el ca atare și poiecțiile care apărau din timp în timp pe el.

Scene din filme…ghiciți care!

Locuri deosebite de privit la filme:

Ultima avea un proiector pe după perne, așa că filmul era proiectat pe tavan. Sincer, eu dintotdeauna m-am întrebat de ce nu s-a inventat așa un televizor, de pus pe tavan (cel puțin pentru dormitor), e mult mai comod de privit. Știau ei conții ceva, de își decorau tavanele așa de frumos…

Liftul…am filmat ambele “curse”, și dacă la dus a fost foarte frumos, mai ales că am prins și o proiecție pe tavanul spre care ne îndreptam (Stupendo!)

la întoarcere, senzații foarte nasoale. Parcă cineva îmi dăduse drumul în gol și a uitat să mă mai prindă, un fel de bungee jumping în picioare…au avut noroc ăia că au avut o bară bine prinsă, altfel o smulgeam, cât de bine mă țineam de ea.

Plimbarea de sâmbătă

Încă de weekendul trecut am vrut să văd de aproape turla (e un înger în vârf, după cum aflat de pe net) care se vede de la mine de la geam.

Din păcate, din cauza clădirilor nu am reușit să o găsesc. Ieri, însă, mai bine informată, am pornit din nou în căutarea îngerului auriu. Încă de dimineață am întâmpinat un obstacol, notasem undeva ce autobuz să iau și la ce stație să cobor, dar când am ajuns să mă uit în ce direcție ar trebui luat, pe traseul meu nu exista stația pe care mi-am notat-o. Probabil notasem greșit de pe google maps. M-am reorganizat, m-am uitat bine pe hartă și am găsit o stație bună unde să cobor. Nu mi-era teamă că o să mă rătăcesc, aveam totuși la mine vreo 2 hărți scoase la imprimantă de pe google maps, harta cu mijloacele de transport din zonă, notițele despre ce să iau și unde să cobor și gps-ul. În plus, mai fusesem pe jos pe-acolo săptămâna trecută. Am luat autobuzul și am ajuns apoi pe strada unde văzusem eu pe net că e biserica aceea cu îngerul.

Acum se vedea clar, era un îngeraș auriu cu o trompetă undeva în partea din spate a bisericii. Ajunsă în fața bisericii, însă, am remarcat că îngerul meu nu era de găsit.

M-am dus pe strada din dreapta bisericii, am înconjurat-o, nimic. Am intrat puțin și înăuntru să văd cum arată.

Frumoasă, ca mai toate bisericile catolice. M-am întors apoi pe strada de unde am venit…credeam că mi s-a părut că am văzut turla cu înger (fotografia e de fapt făcută când am trecut a doua oară pe acolo). Am mai înaintat puțin pe strada cu biserica și în sfârșit l-am găsit. Făcea parte dintr-o biserică mai ciudată: foarte anostă în față, având în spate două turnulețe foarte colorate (a la Disney parcă).

Frumos îngerașul, a meritat efortul căutării.

Îmi propusesem apoi să merg la Mole Antonelliana, obiectivul turistic principal din Torino. Însă, la ora asta îmi terminasem deja mâncarea pe care mi-am luat-o pentru drum și deja îmi era foame. Nu am găsit nimic pe straduța cu bisericile și nu știam unde să mă îndrept să găsesc niște mâncare (nu cumpăr totuși de oriunde, pentru că am fost avertizată de niște cunoștințe care s-au simțit rău după ce au mâncat în Italia “de pe stradă”). Am zărit apoi în griul care mă înconjura o pată roșie care m-a “salvat”. O văzusem de ceva vreme, dar uitasem să o asociez cu mâncarea.

După ce am mâncat cele câteva sute de kilocalorii dintr-un oarecare Mc, am luat tramvaiul către următorul obiectiv. Aiurea e că în tramvai nu se anunță stațiile, și nici nu poți să te bazezi pe numărat, pentru că se poate întâmpla să nu se oprească peste tot (dacă nimeni nu solicită oprirea, tramvaiul merge mai departe). Așadar trebuie să te “benoclezi” să vezi ce scrie în fiecare stație. Am ajuns însă cu bine la Mole Antonelliana.

Clădirea are o poveste complicată, s-a tot transformat, înălțat, a fost la un moment dat cea mai înaltă clădire de cărămidă din lume. Acum găzduiește Muzeul Național de Cinematografie, dar despre el am să povestesc altă dată. Câteva fotografii de sus:

Am privit puțin și în jos…

Mi-am testat zoomul aparatului și  se pare că aș putea să am succes ca detectiv.

Am ajuns apoi în cel mai larg loc pe care l-am văzut în Torino, și mi-a prins bine, după atâtea străzi înguste. Piazza Vittorio Veneto. Printre cele mai mari din Europa (40.000mp)

Atât de mare, că a încăput și un patinoar acolo.

În spate undeva e o colină frumoasă, de care mi-a spus o doamnă din avion că i se spune “colina bogaților”. Cică e plină de vile ale unor conți, prinți, poate și bulibași 🙂

Am trecut apoi râul Po.

Am admirat Gran Madre de Dio.

Înăuntru nu am avut acces, dar am admirat de afară Statuia Religiei,

și statuia Credinței.

Am trecut pe drumul înapoi și pe Vio Po. Da, multe magazine, haine, lenjerie, cosmetice, electronice…dar pe mine mă lasă rece. Dar, pentru Mirela:

Am găsit totuși și eu o vitrină care mi-a plăcut. Deși nu sunt mare fan ciocolată, arăta demențial.