Aici și acolo (2)

Deși acum ar trebui să se numească “Acolo și dincolo” pentru că am ajuns în sfârșit acasă:) Continuând

Limba

În Germania nu înțelegeam absolut nimic, nici la vreun muzeu dacă mă întreba ceva, nici la supermarket, nici pe stradă.

În Italia  înțelegeam, dar nu mă prea puteam expima. Știam și eu un Si, un  No, un Quanto costa. Măcar nu mă vorbea lumea de rău pe față, că puteam să înțeleg 🙂

Munca

Din Germania trebuia neapărat să mă întorc cu un rezultat, cu ceva ce poate constitui o lucrare de licență. Doar că nu prea am lucrat mare lucru. Cam așa a fost treaba: vreo 3 săptămâni la început a fost vacanță, apoi o lună și ceva am lipit componente pe plăci, vreo 3-4 săptămâni am încercat să programăm roboțeii care se tot stricau (și nu știam uneori dacă i-am programat noi rău sau sunt defecți), iar la final a fost încă o lună de vacanță.

Cam așa munceam în Germania

În Italia a fost mai lejer, nu trebuia deapărat să mă întorc cu ceva. Asta e și ironia, nu trebuia să fac ceva obligatoriu acolo, dar trebuia neapărat să plec. Cu toate astea, am lucrat mult și productiv zic eu. Sper să văd și rezultatele finale cât mai curând.

Prieteni

Din punctul ăsta de vedere, nici nu se poate face vreo comparație. În Germania Departamentul de Relații Internaționale ne-a făcut  pe toți Erasmușii să socializăm, ne-a adunat de pe unde eram (România, Franța, Spania, Polonia, Statele Unite, Finlanda, Turcia) și ne-a dus împreună ba în cluburi, ba la picnic, ba la Berlin. Și după ce ne-au adunat ei, ne-am adunat și noi singuri. Din punctul ăsta de vedere mi-a plăcut la nebunie experiența de acolo. În plus, ne-am împrietenit și cu venicii din cămin (trebuie să recunosc că nu din prima, ci în ultima lună, pentru că am fost mai sceptice la început la dovezile lor de prietenie).

La Torino m-am apropiat doar puțin de colegii de birou (pentru că ei mergeau la masă în altă parte decât la cantină) și mult mai puțin de vecinii din cămin (asta pentru că ei sunt toți din aceeași țară și sunt deja un cerc format de prieteni).

Distracția

Pe lângă ieșirile cu Erasmușii, în Mannheim am avut norocul să prind Camptionatul European de Fotbal, care s-a potrivit exact cu ultima lună pe care noi am avut-o, practic, de vacanță. Asta însemna că mergeam zilnic în “camera de distracții”, priveam meciul și apoi ne distram cu ce mai găseam pe acolo. Foarte la putere a fost foosball-ul, mai ales că avea reguli proprii căminului: la 6-0 pantalonii jos, la 10-0 se trece pe sub masă. Stăteam în camera aceea zilnic până la 2-3 noaptea, mai ales că “stăpânul cheilor” era vecinul de coridor, Cristino 😉

În Torino m-am distrat doar singură, fie că a fost vorba de vizite sau de superba Gran Gala del Ghiaccio, peste tot am fost singură (cu cele două excepții de care vă ziceam când am fost cu vecina româncă).

Acum poate mă înțeleg și cei care spun că Italia e mai colorată și mai vie, de ce spun eu că Germania e mult superioară, mai distractivă și mai caldă. Nu e din punctul de vedere al țărilor, ci al experiențelor pe care le-am avut în fiecare loc.

Advertisements

Aici și acolo (1)

Azi am ajuns în sfârșit cu numărătoarea la 1, deci e ultima zi în Torino. Din acest motiv m-am gândit să fac o comparație între cele două mari ieșiri ale mele, pentru că mai mereu am privit Italia din perspectiva fostei experiențe din Germania. Nu vreau să compar țările ca atare, ci doar experiențele mele. Nu știu dacă interesează pe cineva comparația asta, dar o fac în principal pentru mine.

Locație

Mannheim, Germania. O localitate de care mai nimeni din cunoscuți nu auzise, pentru că e un oraș nu prea mare.

Torino, Italia. Toată lumea a auzit de Torino,  așa-i?

Intenție

În Germania mi-am dorit din tot sufletul să mă duc, și nu neapărat pentru că aveau în Mannheim cine-știe-ce universitate, pentru că nu era (era un fel de postliceală chiar), dar mi-am dorit, recunosc, titulatura asta de “plecată cu bursă în străinătate”. Am luptat pentru plecare, și cu oamenii și cu birocrația.

În Italia nu am vrut să plec. Pur și simplu îmi aranjasem destul de frumos cuibul nostru cât să nu mai vreau să zbor prin alte tărâmuri. Nici din perspectiva muncii nu era necesar, pentru că am cercetat ce era de cercetat în țară, iar un drum la o altă universitate în ultimul an de doctorat nu prea mai are cum să îți deschidă vreun drum (pentru teză mă refer, pentru cercetările ulterioare, poate). În plus, faptul că sănătatea îmi mai juca feste m-a făcut să nu-mi doresc absolut deloc să plec.

Drumul

La Mannheim am fost cu autocarul; în “doar” 45 de ore am fost acolo. M-a scutit de emoțiile avionului (nici nu mai fusesem până atunci cu avionul…ce avion, nici nu ieșisem până atunci din țară), dar experiența a fost foarte neplăcută, prin durată și condiții, mai ales pe drumurile din România. Și cu ocazia asta mi-am pierdut 8 zile din viață pe autocar (că am revenit o dată în țară între timp).

La Torino am venit cu avionul, foarte rapid, mai ales că am venit de la Bacău și nu de la București. Din acest motiv nu m-am simițit deloc departe de casa, parcă aș fi fost pe la Brașov pe undeva…cel puțin la început. Când a început dorul, s-a dus și iluzia distanței mici.

Durata

Germania: 4 luni în care am prins de la ninsoare până la zile de plajă.

Italia: 3 luni cu iarnă și primăvară.

Companie

În Germania am fost de la început până la final cu Ines, colega mea de la facultate. Nu am fost cele mai bune prietene nici până atunci, nici după întoarcere, dar acolo ne-am înțeles bine și faptul că ai pe cineva cu tine contează foarte mult. Eram pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește dusul prin vizite, plimbări și am mers împreună peste tot.

În Italia am plecat singură. Aveam speranța că pe la mijlocul perioadei o să o ajungă o altă colegă de facultate aici. Ea a ajuns, dar, din păcate, nu ne-am întâlnit nici măcat o dată! …asta pentru că ea nu e venită singură și atunci nu am vrut să insist foarte mult. Am întâlnit, în schimb, pe la final în cămin o româncă (Alexandra) și am mers în 2 plimbări împreună…chiar plăcute.

…se pare că m-am întins cam mult, va urma…

Museo d’Arte Orientale

Am profitat din nou de o reducere (cu ocazia săptămânii Culturii în Torino) și am vizitat Muzeul de Artă Orientală. Mi s-a părut întotdeauna fascinantă lumea orientală, dar nu am știut până acum că diferă atât de mult arta de la o regiune la alta.

Așadar, grădini orientale…

..instrumente muzicale orientale pe care puteai să le și încerci…

…zona Gandhara (Afganistan, Pakistan)…

…India…

…Asia de sud-est (Thailanda, Birmania, Vietnam, Cambogia)…

…China…

…Japonia…

…Himalaya (Tibet, Nepal)…

și câteva scrieri din Islam(nefotografiate).

De fapt, eu n-am pozat nimic, că mi-am uitat aparatul foto în cameră. Mersi Alexandra pentru poze.

La cerere (3)

La solicitatea Patriciei, vă spun câteva cuvinte despre parcările din Torino.

De exemplu, asta e parcarea exterioară Universității. Din câte știu, e împărțită și cu filiala General Motors care e pe aproape, că altfel nu prea îmi imaginez că atâția studenți ar avea mașini.

Vă mai ziceam că fiecare bulevard are câte două străzi paralele speciale pentru parcări…

Mai sunt și unii care parchează ca nesimțiții, în plină stradă…

…dar și unii foarte curtenitori, care rezervă locuri de parcare special pentru doamne…

…și mai sunt și parcări speciale pentru motociclete și scootere.

Am găsit și mult-căutatul aparat de taxat pentru parcări (doar în zonele centrale am găsit acest tip de aparat, deci bănuiesc că în rest sunt gratuite)

Deși parcările sunt foarte multe, ele sunt mai tot timpul pline. Am observat că torinezii sunt foarte buni șoferi și reușesc să parcheze în cele mai strâmte și imposibile locuri, astfel încât mașinile din parcări sunt foarte apropiate. Cât de? …Cam atât:

Eee, lasă că așa pot și eu!

Oh, the shame…

Acum câteva zile în birou. Liniște absolută. Nici musca. Mă pregătesc să plec în pauza de masă așa că scot căștile și le pun lângă laptop. Nimic nu stă în calea unor eventuale sunete și liniștea mormântală. Dintr-o dată, dezastrul se produce și din căștile mele firave ies sunetele trădătoare : “Previously, on Desperate Housewives“…nu cred că a auzit tot biroul, dar 2-3 oameni din jur sigur. Oh, the shame!

Să se știe, nu mă uitam acolo la film, ci doar încercam să îl trag de pe un streaming și pentru asta trebuia să îl pornesc ca să-l vadă plugin-ul.

Atmosferă…

În centru orașului e o atmosferă frumoasă, mai ales în weekenduri. E multă lume la plimbare, reprezentații ale jongleurilor, veselie, cumpărături, înghețată…

Mult din atmosferă o fac și muzicienii care stau într-un colț de stradă și cântă fie din trompetă, țambal, vioară sau nai tot felul de arii cunoscute de muzică clasică sau coloane sonore din filme. Îmi place să ascult cu atenție și să identific exact ce se cântă.

Acum câteva zile am auzit o trompetă care cânta ceva cunoscut, dar pe care nu puteam încă să-l identific. Asta până când a ajuns la refren și atunci a fost clar: era Drumurile noastre. Muzicianul era fără îndoială român și s-a gândit să facă atmosferă cu celebra melodie a lui Dan Spătaru. Și chiar funcționa…M-a amuzat mai ales un asiatic de lângă, care stătea și el la colțul străzii cu umbrele de vânzare: bătea din picior și simtea melodia mai ceva ca românul, de parcă ar fi cunoscut-o și îndrăgit-o dintotdeauna.

Italienii și moda

În ceea ce privește ce se poartă, italienii sunt cu mult înaintea nostră. Și nu refer aici la geniți, fuste, rochii, ci, punctual, la pantalonii băieților.

De exemplu, la noi băieții poartă pantalonii astfel încât să se vadă 1-2cm din lenjeria intimă, evenual de firmă, eventual să se vadă și firma. Aici trebuie să se vadă 5-6cm și în loc de bata cu firma, un omuleț de zăpadă din desenele animate…totul purtat de un mare șmecher, bineînțeles.

Am văzut și câteva (4-5) cazuri extreme, în care pantalonii nu mai stau pe șolduri, ci sub șolduri. Este un mister pentru mine cum se țin pantalonii ăia , pentru că stau undeva sub fund, unde nu mai sta nimic în calea gravitației…or fi lipiți, cine știe? Oricum, atât de tare m-a surprins, mai ales când s-a repetat și la alte persoane “moda” asta, încât am făcut, riscându-mi practic viața, o poză gen paparazzi a persoanei în cauză. Și nu judecați din perspectiva culorii pielii, pentru că celelalte persoane pe care le-am mai întâlnit în “situația” asta (jenantă, părerea mea) erau chiar blonduțe.