Oscars live blogging (2017)

– A început cu o reprezentație a lui Justin Timberlake, care a cântat fantastic pentru cât de mult s-a agitat. Nici nu știam că mai e la modă. A, mai târziu am priceput că el a cântat una din melodiile nominalizate, “Can’t stop the feeling” din Trolls
– Sunt nevoită să mă uit la transmisiune pe laptop, cu traducerea făcută instantaneu de o tipă, așa că nu o să prind toate nuanțele și jocurile de cuvinte, care nu se pot traduce așa rapid. Lumea mai râde în sală, iar tipa asta nu spune aproape niciodată ceva amuzant.
– Discursul de deschidere a lui Jimmy Kimmel, drăguțel, călduț, nimic prea ofensiv, poate doar la adresa lui Trump câteva atingeri, dar el și-o cam cere cu fiecare ocazie.
– Actor în rol secundar, favoritul meu e actorul din Lion. Câștigătorul e Mahaershala Ali, din Moonlight. Mă gândeam eu așa că având în vedere nominalizările, pot câștiga actori de culoare la toate cele patru categorii. Sper să nu meargă totuși până acolo ca să își spele păcatele de anul trecut.
– Un moment cu aplauze în picioare, emoționant: intrarea în scenă a uneia dintre femeile de culoare care a lucrat la NASA despre care ne-a povestit filmul Hidden Figures, acum băbuță.
– “How far I’ll go” , din Moana, nominalizată pentru cea mai bună melodie, cântată foarte bine de o tipă foarte tinerică și atât de frumoasă!
– Actriță în rol secundar…..Viola Davis din Fences; se pare că era dată ca învingătoare sigură. A vorbit mult, bocit și vorbit, mă și mir că au lăsat-o să vorbească atât.
– A cântat și Sting o melodie nominalizată. Frumos, doar el și chitara.
– Premiul pentru animație îl ia Zootopia, așa că după jumătate din premii, am ghicit și eu în sfârșit un câștigător. A, ba nu, aplicația de pe pagina Oscarurilor spune că am mai nimerit ceva, premiul pentru animație – scurt metraj, unde am ales la nimereală.
– E un grup de turiști care cred că vor merge la un muzeu și de fapt vor intra în direct în Teatrul Dodby, unde se dau premiile. Trebuia să fie surprinși la maximum, dar probabil au aflat dinainte, că au arătat zero surprindere. A fost fain pentru ei totuși, s-au pozat cu vedetele, s-au pupat cu ei.
– Un montaj în care actorii citesc tweeturi răutăcioase despre ei. Parcă prea răutăcioase, puțin jenați mi se păreau majoritatea.
– Melodiile din La La Land cântate de John Legend.
– Momentul In Memoriam mă bagă de fiecare dată în depresie. Mă gândesc că cei de acolo au făcut ceva ce a atins viața multor oameni, iar noi, cei din alte meserii, nu vom lăsa așa o amprentă.
– Premiul pentru scenariu original : Manchester by the Sea. Scenaristul a mulțumit printre alții lui Casey Affleck, lui Casey Affleck și lui Casey Affleck, ceea ce confirmă cât de tare a fost Casey în film. Sper să câștige premiul pentru cel mai bun actor, deși se pare că șansele lui sunt minime din cauza unui scandal de hărțuire sexuală în care a fost implicat.
– Premiul pentru regie, La La Land. Regizorul are doar 32 de ani!!! Cel mai tânăr câștigător al acestei categorii. În sfârșit un domeniu în care la vârsta asta (coincidența face că asta e și vârsta mea) ești considerat foarte tânăr, copil chiar.
– Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal e dat înaintea celui pentru cea mai bună actriță, parcă era invers în anii trecuți. Oare am ațipit eu între timp? În fine…Hai Casey!!!! Daaa. Chiar mă bucur pentru el. Arată cam neglijent acum cu barbă și par lung (poate pentru vreun nou rol?) și discursul lui a fost cam haotic, probabil chiar nu se aștepta să câștige.
– Se pare că nu am ațipit, urmează premiul pentru cea mai bună actriță. Emma Stone! Deci preferații mei au câștigat la categoria actorilor principali.
– Cred că acum mă pot culca. Fără îndoială premiul pentru cel mai bun film îl va lua La La Land. Bingo!
– Înainte însă, vă spun și cum am stat cu previziunile: am nimerit 9 din cele 25 de premii. Față de cum începusem, e bine.
-Ba nuuuu, așa ceva! Premiul e pentru Moonlight. Ca la concursul acela de Miss în care au anunțat câștigatoarea greșită! Ce jenant!!!

Filme de Oscar 2017 (3)

Captain Fantastic

Pune o problemă care dă de gândit. Un tip își crește cei 6 copii într-o manieră mai hippie, pe un munte, cultivând sau vânând pentru hrană, antrenându-și corpul – exersând lupte sau urcându-se pe versanți abrupți – și mintea citind beletristică, filosofie, drept, fizică, limbi străine. Așa că, ce le-ar mai putea lipsi?! O fi asta o soluție alternativa mai bună decât creșterea copiilor între 4 pereți, cu ochii în televizor sau pe telefon, memorând una sau alta pentru o nouă bună la școală? Sistemul lor părea aproape perfect, erau pregătiți pentru orice, dar ceva parcă le lipsea… Mi-a plăcut mult că indiferent de vârstă și de gravitatea subiectului, copiilor li se spunea adevărul pe înțelesul lor. Exemplul cel mai grăitor e discuția asta cu o fetiță de 4 ani (cine știe, poate mă pândește și pe mine acuș o discuție de genul ăsta)

Nai: [from the back seat] What does rape mean?
Ben: When a person, usually a man, forces another person, usually a woman, to have sexual intercourse.
Nai: Oh.
Nai: What’s sexual intercourse?
Ben: When a man sticks his penis in a woman’s vagina…
Nai: Why would a man stick his penis in a woman’s vagina?
Ben: Because it can give them both pleasure. And because the combination of a man’s sperm and a woman’s egg can create a baby and continue the human race.
Nai: But that’s where she pees.
Ben: Pee comes not from the vagina, but from the urethra, which is within the outer labia. But generally speaking, yes, that is where she pees…

Elle

Film franțuzesc… Hm, să zic mai mult? Pentru mine e tot mai înrădăcinată ideea că film franțuzesc înseamnă film ciudățel, și chiar așa a fost. O tipă care locuia singură într-o casă mare și superbă tot trece de la un bărbat la altul, într-un triunghi – pătrat – pentagon amoros. Foarte tare tipa, i se întâmplau niște lucruri foarte creepy, iar ea în cele mai multe cazuri rămânea foarte cool, în sensul de liniștită, compusă, cerebrală, calmă. Mă întreb dacă făcuse multă psihoterapie de reușea să fie așa (pățise săraca și niște lucruri în copilărie, deci probabil făcuse), că eu m-aș fi urcat pe pereți în locul ei.

Loving

Încă un film cu și despre negri și discriminări. Al patrulea pe anul acesta. Cam multe, dar sigur e ca o compensare pentru supărarea de anul trecut când nu a fost nici un film cu persoane de culoare. Filmul spune povestea unei familii interrasiale în vremurile în care căsătoriile de acest gen erau ilegale. Un film foarte plictisitor. Ok, reușesc până la urmă să schimbe concepția asta și să demonstreze că acea lege încalcă drepturile date de constituție, dar atât de lipsit de… orice. Nu am văzut mari emoții nici când au fost arestați, nici când au fost condamnați, nici când li s-a născut copilul, nici când a dat o mașină peste unul din copii. Mna, viziunea regizorală.

Jackie

Jackie Kennedy a avut o viață spectaculoasă și ma gândeam că e prezentată în totalitate. De fapt, filmul prezintă doar moartea și înmormântarea lui John Kennedy văzută prin ochii soției. A fost elegantă așa cum o știm, demnă, frumoasă. În plus am văzut lupta ei interioară, dubiile și regretele, dorința de a rămâne ceva memorabil în urma mandatului soțului ei, dar și a trecerii ei prin Casa Albă.

Florence Foster Jenkins

A fost o dată o femeie (caz real) care canta foarte urât. De fapt nu urât, dar așa cum cântăm fiecare dintre noi atunci când încercăm să cântăm operă, adică o lălăială ușor sinistră. Ea credea în schimb că se descurcă foarte bine și uite așa, cu multa încredere, a reușit să umple multe săli de spectacol și să vândă multe discuri, deținând chiar câteva recorduri. Stau așa și ma gândesc oare cărui fapt se datorează succesul ei. Poate încrederii, poate compasiunii celorlalți care o lăudau și o aplaudau, deși erau conștienți de valoarea ei adevărată, poate dorinței ei atât de mare de a cânta și iubirii ei imense pentru muzică, atât de mare încât la finalul vieții a spus : People may say I couldn’t sing, but no one can ever say I didn’t sing.

 

 

Filme de Oscar 2017 (2)

Moonlight

Și dacă anul trecut a fost boicot pentru că nu au fost nominalizate persoane de culoare, acum patru dintre filme sunt cam exclusiv cu negri. Ăsta mi s-a părut interesant la început, dar parcă nu s-a întâmplat nimic până la final, ori poate prea vreau eu să se întâmple lucruri, când de fapt sunt surprinse stări și atmosferă. Are în schimb câteva scene foarte frumoase, puternice, cu o muzică care punctează foarte bine stările personajului. Nu prea pot empatiza cu persoanele care se luptă cu dubiile privind identitatea lor sexuală, pentru că la modul cel mai sincer, nu m-am confruntat și nici nu cunosc pe nimeni care să se fi confruntat cu asta. Dar dacă nu pot empatiza nu înseamnă că am ceva împotriva orientărilor altora, sunt pro iubire și atâta tot.

Manchester by the Sea

Acu îl iubesc și pe Casey Affleck. A fost chiar foarte tare în filmul ăsta. Taciturn așa, închis în el și totuși sensibil. La câte i s-au întâmplat, săracul de el, nu e de mirare a ajuns așa. Și dacă mai ești și părinte, scena aia cu pistolul din sediul poliției îți dă fiori. Acolo am zis: da, dacă e să fiu onestă, cred că așa aș fi făcut și eu. Povestea lui de viață, oarecum aflată în planul secundar al scenariului, mi s-a părut mai interesantă decât cea principală și aș fi vrut să fi fost mai mult dezvoltată.

Lion

E povestea adevărată a unui băiețel indian care se pierde, așa cum se pierd alți 80000 de copii în fiecare an în India. Deși are șansa unei vieți foarte bune spre deosebire de viață pe care o ducea alături de familia lui, își dorește să își revadă mama și fratele și asta devine scopul vieții lui. Partea cu pierderea nu mi-a prea plăcut, de fapt nu mi-a plăcut pentru că a durat prea mult, aproape jumătate din film, dar mi-a plăcut mult partea căutării, cu frământările, cu fantomele care îl bântuiau, cu amintirile, cu dubiile, cu pașii înainte, cu pașii înapoi. Se pare că cei care au realizat filmul fac și ceva eforturi pentru a ajuta copiii străzii din India. Bravo lor!

Hidden Figures

Povestea a trei femei foarte inteligente, de culoare, care au reușit în anii ’60 să depășească bariera discriminării și să își atingă potențialul maxim. Dincolo de frumusețea acestei povești, filmul nu prea m-a impresionat, nu am reușit să mă atașez de personajele principale, poate dacă era doar povestea uneia din ele reușeau să o contureze mai bine. Da, e dureros că în anii ’60 existau în instituții toalete pentru oameni albi separate de toaletele pentru cei de culoare. Sau că existau școli care nu acceptau negri. Sau că nu puteai ocupa o anumită funcție pe motiv de culoare. Slavă Domnului că timpurile alea s-au terminat și apogeul mi se pare a fi faptul că americanii și-au ales un președinte de culoare. De fapt nu numai ca l-au ales, dar l-au și reales și acum îl admiră încă și îl regretă.

Hacksaw Ridge

Nu iar un film cu războoooi, al câtelea an în care e un film de război printre cele nominalizate. L-am văzut printre ultimele că nu îmi place genul asta. Doar că nu era chiar ce m-am așteptat. Până să ajungă la partea cu războiul, mă prinsese foarte tare și îl îndrăgeam atât de mult pe personajul principal încât am îndurat cu stoicism scenele de război care au urmat. Prea tare era băiatul, mereu cu un zâmbet, mereu demn, pozitiv, de pus pe rană, ce mai! (s-a făcut medic de război, deci la propriu îl puneau la rană). A urmat apoi războiul în care eu niciodată nu reușesc să țin pasul cu acțiunea : cine trage, cine fuge, cine a picat secerat, cine a fost zdrobit de grenadă. Plus că nu prea am înțeles de ce era nevoie de un medic acolo pe câmpul de bătălie, fix între gloanțe și tranșee. Pe la final deja mi se părea ca au exagerat, ca eroul e prea erou, prea salvează pe toți. Doar că abia la final am văzut că filmul e făcut după un caz real, poveste adevărată. Frumos.

Filme de Oscar 2017 (1)

A trecut un an în care nu am mai postat nimic. Am mai urmărit seriale, am mai citit cărți, dar filme nu am mai apucat să văd. Acum că s-a anunțat lista nominalizărilor la Oscar, mi-am propus să văd cât mai multe (bebelușul din dotare nu doarme decât cu mine alături și asta îmi dă ceva timp liber). Cred în lista asta pentru că oferă o oarecare garanție că timpul petrecut în fața ecranului nu e un timp pierdut, că filmul ăla spune ceva. Box office ul nu îmi oferă garanția asta, de multe ori nici nota de pe imdb.

Și tot urmărind peliculele din listă mi-am amintit ce frumos e să vezi filme, să vezi o poveste întreagă în două ore, o poveste cu cap și coadă, o lume întreagă creată în atât de puțin timp, personaje pe care le iubești sau le urăști, conturate atât de precis în atât de puțină vreme (se vede că sunt în mare criză de timp mai mereu?!). În două ore te-ai îmbogățit cu încă o lume în mintea ta, cu încă o poveste din care poți să înveți ceva, cu un personaj pe care poți să îl porți în suflet ceva vreme. E cumva satisfăcător să știi că oricât s-ar încâlci firul poveștii, peste două ore adevărul o să iasă la iveală și toate lucrurile se vor așeza logic și firesc, fiecare pe la locul lui (cel mai adesea). Da, după multe seriale îmi trebuia o cură de filme frumoase.

Arrival Un film cu extratereștri, dar aparte. Nu mai vin să ne cotropească, nici să ne omoare, nici să ne fure din resurse, ci ca să…nu vreau să fac spoiler, că de fapt cam asta e toată acțiunea filmului, să afle bieții pământeni care e scopul vizitei extratereștrilor. Mi-a plăcut că nu e un film tipic cu extratereștri, ci că aduc ceva sensibil în poveste. Explicația de la final m-a lăsat totuși cam cu gura căscată, și nu neapărat la modul plăcut, ci mai degrabă ca fiind cam trasă de păr. Plus o mică ruptură de logică care apare inevitabil în filmele cu călătorii în timp plus o problemă de liber arbitru versus predestinație. M-a atins rău de tot povestea adiacentă, cu fetița bolnavă. Ca mamă anxioasă ce sunt, mi-a atins cea mai mare frică și totodată o mare dilemă sadică a mea: (spoiler!!!) ai alege să faci un copil dacă ai ști că la un moment dat se va îmbolnăvi și va muri?

Fences Înainte să văd filmul am văzut o frază despre el, cum că ar fi un Moromeții în variantă americană. Și din cauza asta l-am văzut cumva din perspectiva asta. Dar dacă la Moromeții aveam o admirație pornită dintr-un patriotism, aici filmul mi s-a părut destul de plictisitor. Da, probabil e un film de atmosferă și atunci când îl vezi împărțit în 5 părți, în funcție de programul de somn al copiilor, e greu să intri în atmosferă și atunci poate ratezi esențialul. A fost interesant totuși să îl văd pe Denzel Washington în altă ipostază față de ce ne obișnuise: un tată obișnuit care încearcă să își întrețină familia.

La La Land O iubesc pe Emma Stone. Nu o știam până la filmul ăsta. De fapt nici nu știu dacă îmi place Emma sau personajul din film. Ceea ce înseamnă că a jucat atât de bine că nu le pot diferenția deloc. Cântă, dansează, e suplă, îmbrăcată șic, frumoasă, expresivă, modestă, naturală. Cu ochii ăia caraghioși de mari, care până să văd filmul mi se păreau un defect, iar acum mi se par o calitate. Și filmul e fain, nu sunt eu fan musical, dar a fost tare simpatic. O poveste frumoasă și un feeling fain lăsat la final.

Hell or high water Abia așteptăm să îl văd, mi-a plăcut titlul, îmi inspira o mare ambiție, o luptă. A fost așa, oarecum, doar că de-abia în ultima scenă am văzut-o cu adevărat… E genul ăla de filme în care nu știi dacă să empatizezi mai mult cu polițistul sau cu infractorul, asta însemnând ca i-au portretizat foarte bine pe amândoi și nu știi pe cine să alegi. Poate mai bine nu alegi și le înțelegi fiecăruia motivația. Plus niște muzică făină.