Castelul din Rivoli

Duminică am fost în Rivoli. Castelul de aici este printre cele mai vechi pe care le-am văzut în Italia (construit prin secolele X-XI) și găzduiește acum Muzeul de Artă Contemporană. Nu mă interesează domeniul, arta contemporană este o enigmă pentru mine, așa că l-am admirat doar pe exterior, m-am plimbat prin parcul castelului, m-am bucurat din nou de vremea frumoasă și de priveliștea munților.

Advertisements

Villa della Regina

…este un alt castel, din secolul XVII, care a aparținut dinastiei de Savoia. Deosebite sunt decorurile exterioare ale castelului, fântâni, statui, gradini. În plus,  în sfârșit era senin (era a patra oară când ajungeam prin zonă și de fiecare dată fusese ceață) și se vedeau munții…o priveliște superbă. De fapt asta era și ideea vilei, să aibă în față vederea către oraș și munte, iar în spate grădinile și fântânile, astfel încât din salonul central să le poți vedea pe toate  deodată.

Superga (1)

Duminică am fost la biserica din vârful colinei. Este destul de sus poziționată, am ajuns acolo cu un fel de trenuleț-mocăniță (vezi, Nicu!? și mai ziceai că n-am poze cu trenuri 🙂 ) Am urcat aproximativ 15 minute pe o pantă care mie mi s-a părut foarte mare, dar care era de fapt în medie cam de 10 grade (am citit la final).

Poate băieții cunosc această locație din alte circumstanțe: în 1949 chiar lângă biserică s-a prăbușit avionul care transporta echipa de fotbal A.C. Torino, întâmplare care a rămas în istorie sub denumirea de Tragedia di Superga.

De la acea înățime ar fi trebuit să se vadă superb orașul, doar că am avut ghinionul să fie ceață. Eu nu pot să înțeleg cum într-o zi senină, cu 24-25 de grade poate fi ceață, dar se pare ca așa e clima pe lângă munți.

Plimbarea de sâmbătă

Încă de weekendul trecut am vrut să văd de aproape turla (e un înger în vârf, după cum aflat de pe net) care se vede de la mine de la geam.

Din păcate, din cauza clădirilor nu am reușit să o găsesc. Ieri, însă, mai bine informată, am pornit din nou în căutarea îngerului auriu. Încă de dimineață am întâmpinat un obstacol, notasem undeva ce autobuz să iau și la ce stație să cobor, dar când am ajuns să mă uit în ce direcție ar trebui luat, pe traseul meu nu exista stația pe care mi-am notat-o. Probabil notasem greșit de pe google maps. M-am reorganizat, m-am uitat bine pe hartă și am găsit o stație bună unde să cobor. Nu mi-era teamă că o să mă rătăcesc, aveam totuși la mine vreo 2 hărți scoase la imprimantă de pe google maps, harta cu mijloacele de transport din zonă, notițele despre ce să iau și unde să cobor și gps-ul. În plus, mai fusesem pe jos pe-acolo săptămâna trecută. Am luat autobuzul și am ajuns apoi pe strada unde văzusem eu pe net că e biserica aceea cu îngerul.

Acum se vedea clar, era un îngeraș auriu cu o trompetă undeva în partea din spate a bisericii. Ajunsă în fața bisericii, însă, am remarcat că îngerul meu nu era de găsit.

M-am dus pe strada din dreapta bisericii, am înconjurat-o, nimic. Am intrat puțin și înăuntru să văd cum arată.

Frumoasă, ca mai toate bisericile catolice. M-am întors apoi pe strada de unde am venit…credeam că mi s-a părut că am văzut turla cu înger (fotografia e de fapt făcută când am trecut a doua oară pe acolo). Am mai înaintat puțin pe strada cu biserica și în sfârșit l-am găsit. Făcea parte dintr-o biserică mai ciudată: foarte anostă în față, având în spate două turnulețe foarte colorate (a la Disney parcă).

Frumos îngerașul, a meritat efortul căutării.

Îmi propusesem apoi să merg la Mole Antonelliana, obiectivul turistic principal din Torino. Însă, la ora asta îmi terminasem deja mâncarea pe care mi-am luat-o pentru drum și deja îmi era foame. Nu am găsit nimic pe straduța cu bisericile și nu știam unde să mă îndrept să găsesc niște mâncare (nu cumpăr totuși de oriunde, pentru că am fost avertizată de niște cunoștințe care s-au simțit rău după ce au mâncat în Italia “de pe stradă”). Am zărit apoi în griul care mă înconjura o pată roșie care m-a “salvat”. O văzusem de ceva vreme, dar uitasem să o asociez cu mâncarea.

După ce am mâncat cele câteva sute de kilocalorii dintr-un oarecare Mc, am luat tramvaiul către următorul obiectiv. Aiurea e că în tramvai nu se anunță stațiile, și nici nu poți să te bazezi pe numărat, pentru că se poate întâmpla să nu se oprească peste tot (dacă nimeni nu solicită oprirea, tramvaiul merge mai departe). Așadar trebuie să te “benoclezi” să vezi ce scrie în fiecare stație. Am ajuns însă cu bine la Mole Antonelliana.

Clădirea are o poveste complicată, s-a tot transformat, înălțat, a fost la un moment dat cea mai înaltă clădire de cărămidă din lume. Acum găzduiește Muzeul Național de Cinematografie, dar despre el am să povestesc altă dată. Câteva fotografii de sus:

Am privit puțin și în jos…

Mi-am testat zoomul aparatului și  se pare că aș putea să am succes ca detectiv.

Am ajuns apoi în cel mai larg loc pe care l-am văzut în Torino, și mi-a prins bine, după atâtea străzi înguste. Piazza Vittorio Veneto. Printre cele mai mari din Europa (40.000mp)

Atât de mare, că a încăput și un patinoar acolo.

În spate undeva e o colină frumoasă, de care mi-a spus o doamnă din avion că i se spune “colina bogaților”. Cică e plină de vile ale unor conți, prinți, poate și bulibași 🙂

Am trecut apoi râul Po.

Am admirat Gran Madre de Dio.

Înăuntru nu am avut acces, dar am admirat de afară Statuia Religiei,

și statuia Credinței.

Am trecut pe drumul înapoi și pe Vio Po. Da, multe magazine, haine, lenjerie, cosmetice, electronice…dar pe mine mă lasă rece. Dar, pentru Mirela:

Am găsit totuși și eu o vitrină care mi-a plăcut. Deși nu sunt mare fan ciocolată, arăta demențial.