Mai țineți minte emisiunea de pe Prima care se numea Supernanny (era o adaptare a unui format internațional)? Vă amintesc: în fiecare ediție se lua un copil obraznic și, folosind tehnicile dădacei magice, se cumințea. Tehnicile constau în diferite sisteme de recompense (în funcție de preocupările copilului se dădeau steluțe, buline, stickere, biluțe, etc) și de pedepse (time-out-ul singur în camera lui sau într-un anumit loc stabilit dinainte). O urmăream și mi se părea că am ce învăța, că a educa un copil devine simplu când ai instrumentele astea în mână. Voiam chiar să îmi cumpăr cartea Irinei Petrescu (dădaca din emisiune). Nu mi-am cumpărat-o și bine am făcut, pentru că ar fi fost bună doar să aflu cum nu ar trebui procedat în educarea unui copil.
Am citit cartea lui Alfie Kohn și i-am dat dreptate în mare parte. Nici nu prea ai cum să nu îi dai dreptate, pentru că afirmațiile lui se bazează pe rezultatele unor studii științifice. Pe scurt, ideea este că dacă se folosesc recompensele și pedepsele, motivațiile copilului pentru a face o faptă sau alta vine din frică sau din interes. Ca părinți însă, ne dorim ca motivațiile lui să fie intrinseci, să fie un om sufletist, echilibrat, productiv. Pentru a educa un copil trebuie să avem mereu în vedere adultul care ne dorim să devină şi să educăm copilul ca întreg și nu doar comportamentul lui. Un exemplu foarte bun mi s-a părut atunci când impui unui copil să își ceară scuze, chiar dacă el nu simte să facă acest lucru, pur și simplu îl înveți să mintă.
Se pare că pentru a educa un copil către un adult echilibrat, încrezător și cu stimă de sine ridicată trebuie să îi oferim iubire necondiționată. Asta e simplu, e oarecum implicit, ne iubim copiii oricând și oricum. Problema este ca ei să simtă faptul că sunt iubiți în acest fel, iar recompensele îi fac să se simtă iubiți doar în anumite situații. Și de aici tot felul de neajunsuri (nivel scăzut de motivație interioară, însușire mai dificilă a valorilor și eticii), ajungându-se la adult la o stimă de sine condiționată și având dificultăți de a se accepta pe sine. Aici am avut o rezervă, pentru că se pare că și laudele sunt considerate tot recompense și se pare că nu prea sunt bune, pentru că cei mici ajung să se bazeze, chiar și când ajung adulți, pe validarea pe care o primesc de la ceilalți. Eh, cam greu totuși să nu îți lauzi copilul atunci când realizează ceva, cel puțin mie mi se pare cam greu de aplicat sfatul ăsta.
În ceea ce privește pedepsele, există mai multe motive pentru care ele nu dau roade: cauzează furie (cei care se simt victime vor deveni în final agresori), oferă un model de utilizare a puterii (îi învață pe copii că forța pune lucrurile la punct), erodează relațiile cu copiii, distrage copiii de la lucrurile cu adevărat importante( “Să nu te mai prind ca faci cutare lucru” conduce copilul către a gândi “Ok, n-o să mă mai prinzi“).
Ok, și totuși cum să educăm copiii? Dacă “așa nu”, cum arată “așa da”? Alfie Kohn propune o serie de strategii ale parentingului necondiționat. De fapt propune o întreagă altă dinamică, prin crearea unui mediu sănătos și sigur, să oferim îndrumare și să stabilim limite. O să vă zic doar câteva principii.
De exemplu, să limităm cât putem “nu”-urile. Și-așa sunt atât de multe situații în care trebuie să le interzicem copiilor diferite lucruri, să nu sărim cu “nu” atunci când ei propun ceva mai ieșit din comun, să ne gândim de două ori dacă e posibil sau nu ce propune sau dorește copilul. În felul acesta, atunci când spunem “nu” va avea mai multă greutate.
Apoi, important mi se pare și să fim atenți la critici (asta citisem acum ceva vreme și despre relația de cuplu). Să limităm “raza de acțiune” a fiecărei critici (să evităm afirmații de genul “ești așa afurisit cu oamenii”, ci mai degrabă “ai avut un ton foarte agresiv adineauri”) și să căutăm în situații neplăcute o oportunitate de a-i învăța ceva, de a-i responsabiliza prin a-i propune să se gândească la situație (“Tom părea cam trist când i-ai zis lucrul ăla”, “Ce ai putea face data viitoare când te simți frustrat în loc să te îmbrâncești”).
În ceea ce privește laudele, ele pot fi înlocuite cu un entuziasm autentic, dar nu într-un mod în care să arătăm că iubirea noastră depinde de astfel de realizări. Știm foarte bine că atunci când avem un insucces avem parcă și mai mare nevoie de susținere și înțelegere.
Un alt punct important mi se pare implicarea copiilor în luarea deciziilor. Se pare că acei copii cărora li se oferă ocazii de a lua decizii devin mai activi, mai sociabili și mai spontani. Întrebările, discuțiile, oferirea de sugestii și alternative trebuie să vină din ambele părți (desigur în situațiile în care acest lucru este posibil). Atunci când stilul de parenting este autoritar și copiii nu participă la luarea de decizii în ceea ce îi privește, ei sunt mai înclinați în a deveni răzvrătiți.
În cazul în care trebuie să facă ceva și nu vor, există câteva strategii: să îi cerem acel lucru într-un mod blând, fără a-l copleși cu puterea noastră,să explicăm motivele, să fim sinceri cu ei și, foarte important, să fimun exemplu (în ceea ce privește modul cum ne comportăm, cum vorbim, cât respect purtăm celor din jur etc). Sinceritatea (autenticitatea) și puterea exemplului stau, se pare, și la baza formării moralității copilului și, mie cel puțin, mi se par printre cele mai importante lucruri în “meseria” asta de părinte.
Strategii mai sunt descrise în carte, dar vă mai las și pe voi să le descoperiți și sper să nu mă lege ăștia de la editură că am scris atâtea detalii din carte. Sper să ajute pe cei interesați (eu cu siguranță am să recitesc postarea când o să intervină probleme de rezolvat) și să vă facă destul de curioși să citiți cartea în întregime.
ț
Jurnal. Simplu jurnal 