Curs de prim ajutor

Am făcut recent un curs de prim ajutor, mai ales pentru că mă îngrozea gândul că n-aș ști ce să fac în cazul în care se îneacă Alex. Cursul a fost organizat de centrul Willing și a costat 50lei. Ei spun că nu fac lucrul ăsta (doar) pentru bani, ci dintr-un motiv mult mai egoist, și anume ca să împrăștie cât mai mult cunoștințele astea despre primul ajutor, în ideea în care ei ar avea nevoie să fie ajutați la un moment dat.

A fost o parte care se referea la adulți și alta la copii. Ce am aflat nou și interesant ar fi :

  • Nu salvezi pe oricine, te mai uiți și la om (aici mă refer dacă nu e cineva apropiat/cunoscut), pentru că pe primul plan trebuie să fie siguranța salvatorului.
  • Dacă e traumă, nu se intervine deloc pentru că se poate face mai mult rău. Se așteaptă doar ambulanța.
  • Dacă omul e căzut, inconștient, dar respiră, e bine să fie întors pe o parte în ceea ce se numește poziția laterală de siguranță.
  • După ultimele norme de prim ajutor, se fac 30 de compresiuni cu 2 ventilații, indiferent câți salvatori sunt. Chiar și salvarea dacă vine, te lasă se termini o astfel de serie.
  • E bine să sunăm la 112 după ce știm care e starea victimei, pentru că e util pentru cei de la dispeceratul de salvări să știe ce echipaj să trimită (la stop cardio-respirator se trimit medici, doar că sunt doar două salvări cu medici în tot Iașul)
  • Celebra manevră Heimlich (în caz de înec, deci victima e conștientă, dar nu respiră) constă în 5 lovituri în spate, între omoplați și abia apoi 5 compresiuni sub stern, adică ce știm noi de prin filme. Dacă victima nu își revine, se reiau 5 lovituri, apoi 5 compresiuni și tot așa. Dacă la un moment dat leșină, se face resuscitare cardio-pulmonară (adică ce ziceam mai sus: 30 de compresiuni cu 2 ventilații
  • Am  întrebat dacă e bine sau nu să tușești dacă simți că te ține inima (am auzit infromații contradictorii despre subiectul ăsta). N-am primit un răspuns concret, dar chipurile e bine să stai cumva în semișezut (în fotoliu) mai bine decât culcat. Și cică doar dacă durerea de inimă durează mai mult de 20 de minute ar fi probleme, în rest nu e de alarmat.
  • La bebeluși, sunt multe cazuri (pe care nu o să le țin minte cu siguranță), de genul respira DA – puls DA, respira NU – puls DA, respira NU – puls NU. În fiecare din cazurile astea se face altceva, dar în principiu resuscitarea cardio-pulmonară se face cu 3 compresiuni și 1 ventilație (compresiunile se fac cu 2 degete pe stern, ventilațiile se fac suflând în gura și nasul bebelușului – se numesc ventilații gură la gură și nas)
  •  În cazul în care se îneacă un bebeluș, se execută o variantă a manevrei Heimlich care se numește manevra Sandviș (bebelușul se pun cumva între brațele întinse ca să poată fi întors de pe o parte pe cealaltă). Principiul e același, 5 lovituri în spate, 5 compresiuni pe stern, iar bebe în timpul ăsta trebuie să stea pe un braț, cumva cu capul mai jos decât restul corpului, cam așa:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Parenting necondiționat – Alfie Kohn

Mai țineți minte emisiunea de pe Prima care se numea Supernanny (era o adaptare a unui format internațional)? Vă amintesc: în fiecare ediție se lua un copil obraznic și, folosind tehnicile dădacei magice, se cumințea. Tehnicile constau în diferite sisteme de recompense (în funcție de preocupările copilului se dădeau steluțe, buline, stickere, biluțe, etc) și de pedepse (time-out-ul singur în camera lui sau într-un anumit loc stabilit dinainte). O urmăream și mi se părea că am ce învăța, că a educa un copil devine simplu când ai instrumentele astea în mână. Voiam chiar să îmi cumpăr cartea Irinei Petrescu (dădaca din emisiune). Nu mi-am cumpărat-o și bine am făcut, pentru că ar fi fost bună doar să aflu cum nu ar trebui procedat în educarea unui copil.

Am citit cartea lui Alfie Kohn și i-am dat dreptate în mare parte. Nici nu prea ai cum să nu îi dai dreptate, pentru că afirmațiile lui se bazează pe rezultatele unor studii științifice. Pe scurt, ideea este că dacă se folosesc recompensele și pedepsele, motivațiile copilului pentru a face o faptă sau alta vine din frică sau din interes. Ca părinți însă, ne dorim ca motivațiile lui să fie intrinseci, să fie un om sufletist, echilibrat, productiv. Pentru a educa un copil trebuie să avem mereu în vedere adultul care ne dorim să devină şi să educăm copilul ca întreg și nu doar comportamentul lui. Un exemplu foarte bun mi s-a părut atunci când impui unui copil să își ceară scuze, chiar dacă el nu simte să facă acest lucru, pur și simplu îl înveți să mintă.

Se pare că pentru a educa un copil către un adult echilibrat, încrezător și cu stimă de sine ridicată trebuie să îi oferim iubire necondiționată. Asta e simplu, e oarecum implicit, ne iubim copiii oricând și oricum. Problema este ca ei să simtă faptul că sunt iubiți în acest fel, iar recompensele îi fac să se simtă iubiți doar în anumite situații. Și de aici tot felul de neajunsuri (nivel scăzut de motivație interioară, însușire mai dificilă a valorilor și eticii), ajungându-se la adult la o stimă de sine condiționată și având dificultăți de a se accepta pe sine. Aici am avut o rezervă, pentru că se pare că și laudele sunt considerate tot recompense și se pare că nu prea sunt bune, pentru că cei mici ajung să se bazeze, chiar și când ajung adulți, pe validarea pe care o primesc de la ceilalți. Eh, cam greu totuși să nu îți lauzi copilul atunci când realizează ceva, cel puțin mie mi se pare cam greu de aplicat sfatul ăsta.

În ceea ce privește pedepsele, există mai multe motive pentru care ele nu dau roade: cauzează furie (cei care se simt victime vor deveni în final agresori), oferă un model de utilizare a puterii (îi învață pe copii că forța pune lucrurile la punct), erodează relațiile cu copiii, distrage copiii de la lucrurile cu adevărat importante( “Să nu te mai prind ca faci cutare lucru” conduce copilul către a gândi “Ok, n-o să mă mai prinzi“).

Ok, și totuși cum să educăm copiii? Dacă “așa nu”, cum arată “așa da”? Alfie Kohn propune o serie de strategii ale parentingului necondiționat. De fapt propune o întreagă altă dinamică, prin crearea unui mediu sănătos și sigur, să oferim îndrumare și să stabilim limite. O să vă zic doar câteva principii.

De exemplu, să limităm cât putem “nu”-urile. Și-așa sunt atât de multe situații în care trebuie să le interzicem copiilor diferite lucruri, să nu sărim cu “nu” atunci când ei propun ceva mai ieșit din comun, să ne gândim de două ori dacă e posibil sau nu ce propune sau dorește copilul. În felul acesta, atunci când spunem “nu” va avea mai multă greutate.

Apoi, important mi se pare și să fim atenți la critici (asta citisem acum ceva vreme și despre relația de cuplu). Să limităm “raza de acțiune” a fiecărei critici (să evităm afirmații de genul “ești așa afurisit cu oamenii”, ci mai degrabă “ai avut un ton foarte agresiv adineauri”) și să căutăm în situații neplăcute o oportunitate de a-i învăța ceva, de a-i responsabiliza prin a-i propune să se gândească la situație (“Tom părea cam trist când i-ai zis lucrul ăla”, “Ce ai putea face data viitoare când te simți frustrat în loc să te îmbrâncești”).

În ceea ce privește laudele, ele pot fi înlocuite cu un entuziasm autentic, dar nu într-un mod în care să arătăm că iubirea noastră depinde de astfel de realizări. Știm foarte bine că atunci când avem un insucces avem parcă și mai mare nevoie de susținere și înțelegere.

Un alt punct important mi se pare implicarea copiilor în luarea deciziilor. Se pare că acei copii cărora li se oferă ocazii de a lua decizii devin mai activi, mai sociabili și mai spontani. Întrebările, discuțiile, oferirea de sugestii și alternative trebuie să vină din ambele părți (desigur în situațiile în care acest lucru este posibil). Atunci când stilul de parenting este autoritar și copiii nu participă la luarea de decizii în ceea ce îi privește, ei sunt mai înclinați în a deveni răzvrătiți.

În cazul în care trebuie să facă ceva și nu vor, există câteva strategii: să îi cerem acel lucru într-un mod blând, fără a-l copleși cu puterea noastră,să explicăm motivele, să fim sinceri cu ei și, foarte important, să fimun exemplu (în ceea ce privește modul cum ne comportăm, cum vorbim, cât respect purtăm celor din jur etc). Sinceritatea (autenticitatea) și puterea exemplului stau, se pare, și la baza formării moralității copilului și, mie cel puțin, mi se par printre cele mai importante lucruri în “meseria” asta de părinte.

Strategii mai sunt descrise în carte, dar vă mai las și pe voi să le descoperiți și sper să nu mă lege ăștia de la editură că am scris atâtea detalii din carte. Sper să ajute pe cei interesați (eu cu siguranță am să recitesc postarea când o să intervină probleme de rezolvat) și să vă facă destul de curioși să citiți cartea în întregime.

Cu Alex la ședință foto

Am primit cadou de la nașii Alexandrei o ședință foto la un studio foto pentru copii, Foto Bambino. Am fost cu 2 ținute ale noastre, una sport și rochița de la botez și am mai primit de acolo încă 4 ținute mai deosebite, plus niște elemente de decor foarte drăguțe. Alexandra a fost cumințică, doar un pic mai puţin veselă decât de obicei. E normal, erau oameni noi, loc nou, reflectoarele, noi scălămbănindu-ne prin jurul ei încercând să o facă să privească în anumite locuri sau să zâmbească. În condițiile date a fost foarte bine.

Mi-au plăcut tipii de acolo pentru că țineau mult la confortul copilului, dacă Alex începea să se supere cât de puțin făceam pauză imediat, dacă nu îi plăcea vreo ținută, nu insistau să facă n-șpe poze cu ea. Ședința a durat cam o oră și jumătate și ce m-a mai surprins plăcut a fost că ne-au trimis pozele (aproximativ 100 de fotografii au ieșit) în doar 2 zile.

Au hăinuțe mai deosebite și pentru copii mai mari și chiar mi-aș dori să mai revenim peste ceva vreme. Sunt chiar niște amintiri deosebite, pe care nu prea poți să le obții altfel. Avem și noi un aparat foto destul de bun, dar un studio profesional și un fotograf profesionist e cu totul altceva.

_FBB3722

_FBB3793

FBB_0535

_FBB3696

_FBB3718

_FBB3790

_FBB3850

_FBB3976ț_FBB4020

_FBB4018

 

 

Cu Alex la piscină (3)

Deși a fost de speriat data trecută la piscină, am zis să mai încerc o dată. M-am setat să fiu calmă, i-am luat ceva ușor de dezbrăcat/îmbrăcat ca să nu dureze mult, în cazul în care plânge iar la momentul ieșirii. Și cu tot calmul ne echipăm. Și cu tot calmul ies din bloc. Și cu tot calmul mă uit după mașină. Și cu tot calmul n-o văd. Și atunci s-a dus naibii tot calmul. L-am sunat pe Iri cu speranța că poate o fi parcat-o mai departe. Nu, mașina era la el. Deși are de mers doar 10 minute pe jos!!! Și stia că mergem la piscină cu mașina!!! Uitase. Mi-a adus mașina în vreo 10 minute în care am stat cu bagajul pentru piscină într-o mână și cu Alex în cealaltă. Deci adio calm.

În fine, am ajuns cu întârziere. M-am schimbat din nou cu piciorul la bancă. Când am pus-o pe Alex pe șezlongul de lângă piscină ca să o dezbrac, a început cu plânsul fix de unde îl lăsase săptămâna trecută. Adică la volum maxim. Am schimbat-o repede cu slipul de piscină și la vreo 10 minute după ce am început bălăceala s-a adaptat și a tăcut. A avut chiar și câteva intrări cu capul în apă, doar o secundă, nu mai mult (sub îndrumarea instructorului, normal).

Era acolo și mămica de care vă ziceam că nu s-a oferit să mă ajute prima oară când am fost la piscină. Am întrebat-o cum se descurcă la vestiar și a zis mai întâi echipează bebelușul, îl lasă cu intructorul în piscină și apoi se îmbracă în toaleta piscinei. La fel și la plecare: ieșea ea, se îmbrăca în timp ce bebe stătea cu instructorul în piscină, apoi lua copilul și îl îmbrăca. Am zis să încerc și eu varianta asta, doar că instructorul ar trebui acum să stea cu ambii bebeluși în brațe. Nu ar fi fost probleme, că în apă poți ține un bebeluș în fiecare mână (cu spatele la tine cumva), doar că, vă ziceam și data trecută, pe a mea o cam apucă pandaliile la final. Așa că n-am apucat bine să ieșim, glumind desigur că mergem ca fetele la o cafea și îl lăsăm pe instructor vreo 2 ore cu bebeii, că Alex a pornit. Și pentru că a pornit una, a pornit și cealaltă. Și mi-a fost milă de instructor, dar mai ales de puiuțul meu (cu siguranță ar fi continuat într-un crescendo continuu că așa procedează de obicei) și am zis că încă o schimbare la foc automat, cu piciorul barând băncuța n-o fi foc, am experiență.

Normal că a plâns continuu cât am schimbat-o (cred că s-a înțeles aiurea din postările astea, ea de obicei e zâmbăreață și nu plânge, dar la piscină e o excepție). Avea momente când aproape se oprea, dar atunci începea colega (cealaltă bebelușă) și o lua de la capăt. De data asta, mămica celalaltă a fost chiar drăguță, s-a oferit să mă ajute cu o jucărie să o liniștesc, dar am preferat să o înfofolesc la foc automat. M-am îmbrăcat și eu fără incidente (Alexandrei i-am dat o jucărie și a fost cumințică, are ceva doar cu șezlongul ăla de lângă piscină, în vestiarul mamelor e mai liniștită). Acasă mi-am dat seama că îmbrăcatul la foc automat are efectele lui adverse:

***aici a fost o poză în care se vedeau efectele unui scutec pus în grabă. Alex s-a ruşinat şi mi-a spus să o scot. Ori e posibil să fi fost Iri…

PS. Le-am trimis un mail celor de la Unique Spa și le-am sugerat să pună în vestiarul mamelor un balansoar sau orice altceva în care să poți pune bebelușul cât timp te schimbi. Nu mi-au răspuns, deși ei până acum au răspuns când le-am mai trimis mesaje în care solicitam diferite informații. Din cauza asta, plus că a venit frigul, am suspendat mersul la piscină.

 

Cu Alex la țară (2)

Aici nu prea e cu poveste. Am stat 2 nopți, Alex a fost cuminte, vremea a fost frumoasă, perfectă pentru poze  :)

DSC_4118 (Large)

DSC_4126 (Large)

DSC_4169 (Large)

DSC_4190 (Large)

DSC_4219 (Large)

PS1. Da, copilul e al meu. Cei care au văzut-o când era mai mică și foarte brunetă se pot îndoi de acest lucru.

PS2. Nu mă pot abține de la un mic sfat, dacă tot ați avut răbdare să dați scroll pâna jos: o astfel de excursie e obositoare pentru bebe, pe de o parte drumul, chiar dacă bebe mai moțăie (am citit recent că somnul în mișcare nu e la fel de odihnitor ca somnul static), pe de altă parte bunicii pot stimula foarte mult copilul (e de înțeles pentru că își văd rar nepoțica și vor să o vadă în tot felul de ipostaze). Noi ne-am făcut planuri pentru seara când ne-am întors, dar nimic nu s-a mai putut face cu un bebeluș obosit și necăjit.

Cu Alex la piscină (2)

M-am gândit eu mult cum pot să fac să îmbunătățesc experiența de la piscină. Singura soluție care mi-a venit în cap momentan a fost să îmi iau un halat de baie ca să nu mai ud hainele copilului între piscină și vestiarul meu. Așa că mi-am luat un halat frumos și gros. Doar că acum nu mai încăpeau bagajele în geanta mea de scutece. Mi-am pus în gând să cumpăr o geantă mare, oarecum sport, pe care să o folosesc doar pentru piscină. Apoi mi-a amintit Iri că are el așa o geantă pe care o folosea la fotbal (în vremurile când mergea). Și pentru că nu mai am de mult geantă de umăr (ce îmi trebuie pun în geanta de scutece) am procedat la fel și acum, adică am pus ce îmi trebuia în geanta asta sport. Pentru că urma să merg cu mașina, mi-am pus actele într-un buzunar intern și am plecat.

Schimbatul s-a făcut tot cu piciorul fixat în dreptul copilului ca să nu cadă de pe bancă. Am intrat frumos în piscină, unde era un tip de vreo 200kg. N-am nimic cu el, îl felicit pentru că vrea să facă ceva pentru aspectul și sănătatea lui, dar de ce l-au băgat la ora pentru bebeluși?!! În fine, ne-am bălăcit puțin și după vreo jumătate de oră mi-am amintit: nu aveam banii la mine, nu aveam cu ce să plătesc piscina!!! Am înghețat pe moment. Iri nu prea putea pleca de la serviciu pentru că oricum trebuia să plece mai devreme în ziua respectivă. Până la urmă, altă soluție nu era. Urma să îl sun pe Iri când ajung la telefon, adică în vestiar, undeva la fundul genții sport. Ori că m-a simțit stresată, ori că a avut alt disconfort, dar Alexandra a plâns ca niciodată când am ieșit din piscină. Nu reușeam să o pun pe șezlongul respectiv ca să o îmbrac. În brațe era oarecum liniștită, dar când o puneam jos țipa de parcă aș fi pus-o pe ace. Se uita lumea la mine (instructorul, femeia de serviciu, altă mamă) cu o privire ce exprima “Dar ce are săraca de plânge așa?”. Și eu mă uitam la ei ca și cum “Stați liniștiți, totul e sub control”. Deși nu prea era, nu știam cum să fac să o îmbrac mai repede ca să ajung și la telefon. Până la urmă a mai scăzut țipătul cu câțiva decibeli și am mai reușit să o îmbrac. La naiba, luasem și niște haine foarte greu de îmbrăcat, care și în mod normal o chinuie când o îmbrac. Inutil să vă zic că transpirasem toată în halatul meu frumos și gros.

Am reușit până la urmă să ajung și la telefon și, mai cu țipete, mai cu calm, m-am îmbrăcat și eu și l-am așteptat pe Iri să îmi aducă banii.

Cam asta a fost a doua oară, și tot nu ne lăsăm. Mai mergem, dar după ce uit puțin experiența asta :)

Cu Alex pe munte

Pentru că Alexandra a fost cuminte în concediu, am acceptat destul de rapid propunerea unor prieteni de a merge la munte pentru un weekend. Am mers la Durău, deci nu foarte departe.

Pentru că însoțitorii noștri au urcat pe munte, am zis să încercăm și noi să urcăm și când n-om mai putea, să ne întoarcem. Am pus copilul în manducă, manduca pe Iri și am pornit pe traseul către Duruitoarea, despre care țineam minte de la vacanța anterioară petrecută în zonă că este ceva foarte lejer, cumva pe un drumeag forestier, pantă mică, mers lejer, timp redus. Și când colo, traseul a fost foarte dificil, pante abrupte, urcuș continuu. Alexandra a adormit repede în manduca, probabil că și aerul curat de munte a contribuit la asta.

Mai erau și alți copilași în sisteme de purtare, poate totuși puțin mai mari. Și a fost drăguț că lumea se uita intrigată, dar și admirativ în același timp, ca și cum noi eram așa împătimiți ai muntelui, că nici faptul că avem un bebe de 5 luni nu ne stă în cale (când de fapt nu mai fusesem pe munte de cel puțin 7-8 ani). Și dacă ani la rând l-am tachinat pe Iri pentru că în prima noastră vacanță la munte împreună nu a reușit să urce până la Toaca (eu am reușit atunci), acum karma s-a răzbunat: dintre noi doi, eu liberă și el cu copilul în manducă, eu am fost cea care a cedat. Nu mă mai țineau plămânii. Poate pentru că în sarcină a trebuit să stau foarte cuminte și condiția fizică s-a cam dus. Așa că pe la jumătatea traseului ne-am întors și până s-au întors ceilalți am reușit să salvăm lumea (adică am jucat un Pandemic, pentru cunoscători. De fapt am jucat vreo 3 ori până am reușit să câștigăm o dată)

Sfat Îmbrăcaţi bine copiii dacă îi ţineţi în manducă sau alt sistem de purtare. Voi vă încălziți că urcați și faceți efort, dar lor le poate fi frig. Noi am fost la începutul lui septembrie și era răcoare pe munte chiar dacă noi nu ne dădeam bine seama, Alexandra avea picioarele foarte foarte reci când am ajuns la pensiune.

IMG_20140906_121507

DSC_3253 (Large)

Foarte bine surprinsă starea mea…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 32 other followers