Parentaj sensibil și inteligent – D. Siegel, M. Hartzell

“Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți”

Vă ziceam că mi-a plăcut prima carte a lui Daniel Siegel pe care am citit-o, așa că am început-o cu mare interes și pe asta. Din păcate, nu a fost pe placul meu. Nu zic că nu ar conține informații utile, dar modul în care e scrisă nu e prea prietenos. Am simțit mai degrabă că citesc un curs de psihologie, cu mulți termeni, cu noțiuni, clasificări, pași de urmat etc. Ideea principală e surprinsă în subtitlu: înțelegerea propriei persoane, rezolvarea anumitor probleme/experiențe neplăcute din copilăria noastră ajută la clădirea unei relații mai eficiente cu propriii copii. Din păcate nu sunt date soluții concrete de cum putem să înțelegem și să rezolvăm acele probleme. Na, așa știu și eu că e bine să fie bine și e rău să fie rău, dar cum să facem asta ar fi fost mai interesant de aflat.

Am subliniat totuși niște idei. Nu știu dacă au sens scoase din context, dar vi le împărtășesc:

• Dacă ați avut o copilărie dificilă, dar ați reușit să înțelegeți acele experiențe, nu sunteți condamnat să creați din nou același tip de interacțiune negativă cu propriii dvs copii.
• Nu putem schimba ce ni s-a întâmplat în copilărie, dar putem schimba ceea ce credem despre acele evenimente.
• Când suntem prea ocupați să facem lucruri pentru copiii noștri, uităm cât de important este să fim, pur și simplu, cu ei.
• Experiențele legate de separare pot fi declanșatorul unei întregi game de reacții emoționale. Ele pot să actualizeze în dvs. sentimentele legate de abandon, făcându-vă să nu fiți în largul dvs. când sunteți nevoit să vă despărțiți temporar de propriul copil, amplificând-i și lui neliniștea.
• Experiențele noastre dau în mod direct formă structurii creierului și creează mintea care definește cine suntem.
• O problemă nerezolvată ne poate face să fim foarte inflexibili cu propriii copii.
• Copiii, chiar cei care pot înțelege limbajul verbal, se folosesc de accesorii precum păpușile, marionetele și desenul, ceea ce îi ajută foarte mult pentru a înțelege propriile experiențe.
• Exercițiu: Observați imaginile și amintirile care se ivesc în clipa în care încercați să spuneți o poveste despre istoricul și semnificația unei anumite probleme ce vă afectează relația cu propriul copil.
• Când copiii resimt senzații pozitive, părinții pot împărtăși acele stări emoționale și le pot reflecta entuziast. Când copiii resimt senzații negative, părinții pot empatiza cu sentimentele lor. Când copiii trăiesc o conectare aliniată cu un adult afectuos și empatic, se simt bine în legătură cu ei înșiși, deoarece emoțiile lor au ecou și sunt reflectate.
• În cadrul relațiilor părinte-copil există o nevoie ciclică de conectare și separare. Este important pentru părinți să simtă momentele când copilul simte nevoia de singurătate și când simte nevoia de conectare. Nu este în natura noastră să fim într-o rezonanță permanentă.
• În loc să ascultăm și să răspundem adecvat copiilor noștri, noi răspundem exclusiv din punctul nostru de vedere.
• Fiți sinceri și autentici, pentru că orice copil poate citi mesajele nonverbale și dacă îl veți minți cu privire la starea dvs, copilul se va simți derutat din cauza dublului mesaj.
• Coerența adultului când își povestește copilăria denotă modul în care și-a înțeles experiențele din prima parte a vieții și este cel mai puternic factor de predicție a gradului de siguranță a relației de atașament a copilului (Adult Attachement Interview).
• Despre certuri: Faptul de a reflecta împreună cu copilul asupra experienței interioare a altercației este crucial pentru remedierea rupturii. Reconcilierea nu survine dacă încerci să dai vina pe cineva.
• Despre NU: copiii învață că uneori nu au permisiunea să facă ceea ce vor și că trebuie să își redirecționeze energiile. Ei trebuie să învețe să audă “nu” păstrându-și în același timp moralul ridicat și încrederea în ei înșiși, acestea fiind elemente esențiale ale inteligenței emoționale. Chiar un refuz trebuie însoțit de comentarii empatice și reflexive. Dacă totuși copilul este iritat, faptul de a-i permite să-și consume iritarea îi poate oferi ocazia de a învăța cum să tolereze propriul disconfort emoțional.
• Părinții pot încuraja activ dezvoltarea capacității copilului de a-și înțelege propria viață interioară și pe a celorlați prin inițierea unor interacțiuni precum jocul imaginativ, spunerea poveștilor și discuțiile cu alți copii despre emoții și despre impactul lor asupra modului în care se comportă. Similar, când citiți o poveste copilului dvs., puteți comenta povestea discutând despre gândurile și sentimentele personajelor.
• Faptul de a vorbi cu copiii despre ce își amintesc după experiențele lor duce la copii care își amintesc mai bine. Înainte de culcare poate fi un moment propice pentru recapitularea activităților zilei.
• Este util, dacă un copil are o ieșire emoțională, mai târziu să etichetăm și să dăm un nume acelei stări generice, cu termeni care ar putea fi creați de copil și de dvs., precum furie, pierderea cumpătului, tornadă emoțională etc.
• Clarificarea modului în care un lucru intenționat poate fi văzut diferit de alții este importantă.

Mecanica inimii – Mathias Malzieu

Mă uitam la o emisiune pe TVR HD despre noua generație din teatru și vorbea Chris Simion, o regizoare de care auzisem pe la Radio Guerrilla. A zis că pune în scenă o piesă numită Mecanica Inimii, după cartea cu același nume, carte care i s-a părut ei ca fiind cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care a citit-o vreodată (posibil să fi zis din literatura contemporană, acum că mă gândesc mai bine). Cumpărat, citit, plăcut…parțial.

E despre un băiețel care se naște cu un defect la inimă și moașa îl salvează punându-i în piept un ceas care să îi ajute inima să bată. Și pentru că asta nu era suficient, mama îl părăsește la naștere. Rămâne deci în grija moașei (un soi de vraci-mecanic al mașinăriei corpului uman) alături de alți copii abandonați de mame, așteptând o familie adoptivă să îl ia acasă. Doar că nimeni nu dorește un copil cu un ceas în piept, așa că moașa îi devine mamă adoptivă și cei câțiva pacienți care mai veneau pe la ea – familia). Pentru ca să nu se îmbolnăvească însă trebuie să respecte câteva reguli, dintre care cea mai importantă este să nu se îndrăgostească. Prima parte mi-a plăcut extrem de mult. Citisem pe coperta din spate (coperta a patra am înțeles ca se spune) că e un fel de Micul Prinț… Și chiar așa a fost. O poveste spusă la persoana întâia de o voce atât de inocentă și de candidă. Firesc că se îndrăgostește până la urmă și luptă să își împlinească dragostea, cu toate ca știa că îi pune însăși viața în pericol. Finalul însă m-a dezamăgit. Înțeleg imprevizibil, înțeleg pragmatic, înțeleg trist, dar nu înțeleg abruptul și lipsa de explicații.

Dar dincolo de asta, am încercat să văd un pic dincolo de poveste (atât de rar mi se întâmplă să văd semnificații dincolo de povestea în sine, persoană logică și pragmatică ce sunt). E vorba poate și despre cum îi tratăm pe cei puțin diferiți de noi, cum ne uităm la ei și cum îi integrăm printre noi. Poate și despre cât de mult ne punem sufletul pe tavă când iubim, cât ne implicăm și cât riscăm să suferim după o astfel de poveste. Și mai mult decât atât, despre cât de mult le cenzurăm copiilor anumite experiențe din dorința prea mare de a-i proteja.

Inima îmi bate din ce în ce mai tare și mi-e greu să-mi recapăt suflarea. Am impresia că ceasornicul îmi urcă, umflându-se, până în gât. Oare o fi ieșit dintr-un ou fata asta? Se mănâncă? E din ciocolată? Ce-o fi cu ea? Încerc să mă uit în ochii ei, dar privirea mi-a rămas ațintită asupra buzelor sale răpitoare. Nu m-aș fi gândit niciodată că poți sta atât timp ca să contempli o gură.

Să ştii că asta-i o nimica toată pe lângă ce ţi se poate întâmpla dacă te îndrăgosteşti. Mai devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită. Vei cunoaşte dorul, chinurile geloziei şi ale incertitudinii, senzaţia că eşti respins şi că ţi se face o mare nedreptate. Frigul o să-ţi macine oasele, iar sângele se va preschimba în sloiuri gheaţă rătăcind pe piele, prin tot trupul. Mecanismul inimii tale va sări în aer.

Dacă te temi că o să-ţi fie rău, nu faci decât să mărești șansele de a ţi se face rău. Uită-te la acrobaţi, crezi că se gândesc vreo clipă că or să cadă când merg pe sârmă? Nicidecum, acceptă riscul şi savurează plăcerea de a înfrunta pericolul. Dacă-ţi duci viaţa cu ochii în patru să nu-ţi rupi ceva, o să te plictiseşti de moarte să ştii… Nu cunosc nimic pe lumea asta mai amuzant decât imprudența.

Am văzut apoi filmul de animație inspirat de film și am văzut că, dincolo de alte mici modificări, și finalul e schimbat. Nici măcar nu e inclusă răsturnarea de situație de la final care schimbă oarecum întreaga viziune asupra intrigii poveștii. Și am văzut că scenariul filmului e scris tot de autorul cărții, deci bănuiesc că, dintr-un motiv sau altul, și-a schimbat și el puțin viziunea. Nu e un final mai fericit, dar e foarte bine închegat cu povestea, așa cum a fost spusă ea în film.

Și de curând am văzut că vine și spectacolul de teatru al lui Chris Simion în Iași. Se oferă cineva să fie babysitter pe 16 februarie?

Creierul copilului tău – Daniel Siegel, Tina Bryson

Tot din categoria cărților de parenting am citit cartea aceasta, fiind convinsă de numele autorului Daniel Siegel despre care am auzit doar lucruri de bine.

Cartea propune 12 strategii pentru dezvoltarea unitară a creierului copilului. Mi-a plăcut că e foarte ușor de citit (spre deosebite de cartea lui Alfie Kohn care e cam anevoioasă), are multe exemple, are chiar și poze – un soi de benzi desenate care ilustrează aplicarea strategiilor. În plus, la final are un rezumat “de pus pe frigider” îi spun ei, adică ideile principale ale cărții la care ne putem întoarce din nou și din nou când avem nevoie de ele. Tot la final e un tabel în care suntem îndrumați cum putem aplica aceste strategii în funcție de vârsta copilului. Deci din punctul de vedere al structurii, cartea are un mare plus.

În ceea ce privește conținutul, cartea își propune să ne învețe cum putem transforma momentele dificile care apar în fiecare zi în viața de părinte în oportunități de a-l ajuta pe copil să se dezvolte, să își atingă adevăratul potențial. Cartea e structurată în 4 părți, fiecare referindu-se la alt tip de integrare a creierului: integrarea emisferelor cerebrale (pe orizontală), integrarea creierului superior cu cel inferior (pe verticală), integrarea diferitelor părți ale sinelui și integrarea sinelui cu ceilalți. Nu am să le detaliez pe fiecare, dar am să vă zic ce idei am găsit eu a fi interesante.

De reținut mi s-a părut capitolul privind integrarea celor 2 emisfere cerebrale: dreapta, responsabilă de emoții și intuiție – predominantă în primii 3 ani de viață – și stânga, logică, literală, lingvistică. Atunci când un copil este supărat, se pare că logica nu va funcționa, așa că în primă fază trebuie să răspundem nevoilor emoționale ale copiilor, folosind propria noastră emisferă dreaptă. Abia după aceea putem să îi dăm și argumentele logice, deci să redirecționăm focusul către emisfera stângă.

O altă strategie de integrare pe orizontală este de a povesti evenimentele care i-au marcat pe cei mici. Emoțiile intense aparțin de emisfera dreaptă, iar povestind, verbalizând, punând lucrurile într-o ordine logică, copilul implică emisfera stângă, reușind astfel să vindece emoția negativă asociată evenimentului.

Vă las să descoperiți voi celelalte strategii în carte, acestea sunt cele care mi-au plăcut mie. Și am observat deja că funcționează: când Alexandra e mofturoasă și plânge așa fără un motiv evident, încep și eu într-un ton mai plângăcios “da, mami, știu, e greu, e rău, șamd…… dar o să fie și mai bine” (adică ce zice prima strategie, mai întâi comunică emisfera mea dreaptă cu emisfera ei dreaptă și apoi schimbăm ușor focusul) și atunci ea se oprește și se uită la mine foarte mirată.

Am citit cartea având în memorie întotdeauna ‘Parenting necondiționat’ lui Alfie Kohn tocmai pentru a vedea dacă sunt contradicții sau nu. În mare, am găsit doar elemente comune, și anume: să le oferim micuților noștri modele de moralitate și de purtare, prin onestitate, generozitate, respect, să îi implicam pe copii în luarea deciziilor mai ales în ceea ce îi privește (“Tu ce ai face?”) și să încercăm să spunem cât mai puțin NU (aici ideea este următoarea: decât sa le spui NU copiilor, mai degrabă să le distragi atenția către alte activități).

Da, mi-a plăcut cartea, am să revin la ea când o să întâmpin dificultăți, la fel ca și la cartea lui Alfie Kohn. Mai am o carte a lui Daniel Siegel în bibliotecă, sunt curioasă ce zice și acolo.

Curs de prim ajutor

Am făcut recent un curs de prim ajutor, mai ales pentru că mă îngrozea gândul că n-aș ști ce să fac în cazul în care se îneacă Alex. Cursul a fost organizat de centrul Willing și a costat 50lei. Ei spun că nu fac lucrul ăsta (doar) pentru bani, ci dintr-un motiv mult mai egoist, și anume ca să împrăștie cât mai mult cunoștințele astea despre primul ajutor, în ideea în care ei ar avea nevoie să fie ajutați la un moment dat.

A fost o parte care se referea la adulți și alta la copii. Ce am aflat nou și interesant ar fi :

• Nu salvezi pe oricine, te mai uiți și la om (aici mă refer dacă nu e cineva apropiat/cunoscut), pentru că pe primul plan trebuie să fie siguranța salvatorului.
• Dacă e traumă, nu se intervine deloc pentru că se poate face mai mult rău. Se așteaptă doar ambulanța.
• Dacă omul e căzut, inconștient, dar respiră, e bine să fie întors pe o parte în ceea ce se numește poziția laterală de siguranță.
• După ultimele norme de prim ajutor, se fac 30 de compresiuni cu 2 ventilații, indiferent câți salvatori sunt. Chiar și salvarea dacă vine, te lasă se termini o astfel de serie.
• E bine să sunăm la 112 după ce știm care e starea victimei, pentru că e util pentru cei de la dispeceratul de salvări să știe ce echipaj să trimită (la stop cardio-respirator se trimit medici, doar că sunt doar două salvări cu medici în tot Iașul)
• Celebra manevră Heimlich (în caz de înec, deci victima e conștientă, dar nu respiră) constă în 5 lovituri în spate, între omoplați și abia apoi 5 compresiuni sub stern, adică ce știm noi de prin filme. Dacă victima nu își revine, se reiau 5 lovituri, apoi 5 compresiuni și tot așa. Dacă la un moment dat leșină, se face resuscitare cardio-pulmonară (adică ce ziceam mai sus: 30 de compresiuni cu 2 ventilații
• Am  întrebat dacă e bine sau nu să tușești dacă simți că te ține inima (am auzit infromații contradictorii despre subiectul ăsta). N-am primit un răspuns concret, dar chipurile e bine să stai cumva în semișezut (în fotoliu) mai bine decât culcat. Și cică doar dacă durerea de inimă durează mai mult de 20 de minute ar fi probleme, în rest nu e de alarmat.
• La bebeluși, sunt multe cazuri (pe care nu o să le țin minte cu siguranță), de genul respira DA – puls DA, respira NU – puls DA, respira NU – puls NU. În fiecare din cazurile astea se face altceva, dar în principiu resuscitarea cardio-pulmonară se face cu 3 compresiuni și 1 ventilație (compresiunile se fac cu 2 degete pe stern, ventilațiile se fac suflând în gura și nasul bebelușului – se numesc ventilații gură la gură și nas)
•  În cazul în care se îneacă un bebeluș, se execută o variantă a manevrei Heimlich care se numește manevra Sandviș (bebelușul se pun cumva între brațele întinse ca să poată fi întors de pe o parte pe cealaltă). Principiul e același, 5 lovituri în spate, 5 compresiuni pe stern, iar bebe în timpul ăsta trebuie să stea pe un braț, cumva cu capul mai jos decât restul corpului, cam așa:

Parenting necondiționat – Alfie Kohn

Mai țineți minte emisiunea de pe Prima care se numea Supernanny (era o adaptare a unui format internațional)? Vă amintesc: în fiecare ediție se lua un copil obraznic și, folosind tehnicile dădacei magice, se cumințea. Tehnicile constau în diferite sisteme de recompense (în funcție de preocupările copilului se dădeau steluțe, buline, stickere, biluțe, etc) și de pedepse (time-out-ul singur în camera lui sau într-un anumit loc stabilit dinainte). O urmăream și mi se părea că am ce învăța, că a educa un copil devine simplu când ai instrumentele astea în mână. Voiam chiar să îmi cumpăr cartea Irinei Petrescu (dădaca din emisiune). Nu mi-am cumpărat-o și bine am făcut, pentru că ar fi fost bună doar să aflu cum nu ar trebui procedat în educarea unui copil.

Am citit cartea lui Alfie Kohn și i-am dat dreptate în mare parte. Nici nu prea ai cum să nu îi dai dreptate, pentru că afirmațiile lui se bazează pe rezultatele unor studii științifice. Pe scurt, ideea este că dacă se folosesc recompensele și pedepsele, motivațiile copilului pentru a face o faptă sau alta vine din frică sau din interes. Ca părinți însă, ne dorim ca motivațiile lui să fie intrinseci, să fie un om sufletist, echilibrat, productiv. Pentru a educa un copil trebuie să avem mereu în vedere adultul care ne dorim să devină şi să educăm copilul ca întreg și nu doar comportamentul lui. Un exemplu foarte bun mi s-a părut atunci când impui unui copil să își ceară scuze, chiar dacă el nu simte să facă acest lucru, pur și simplu îl înveți să mintă.

Se pare că pentru a educa un copil către un adult echilibrat, încrezător și cu stimă de sine ridicată trebuie să îi oferim iubire necondiționată. Asta e simplu, e oarecum implicit, ne iubim copiii oricând și oricum. Problema este ca ei să simtă faptul că sunt iubiți în acest fel, iar recompensele îi fac să se simtă iubiți doar în anumite situații. Și de aici tot felul de neajunsuri (nivel scăzut de motivație interioară, însușire mai dificilă a valorilor și eticii), ajungându-se la adult la o stimă de sine condiționată și având dificultăți de a se accepta pe sine. Aici am avut o rezervă, pentru că se pare că și laudele sunt considerate tot recompense și se pare că nu prea sunt bune, pentru că cei mici ajung să se bazeze, chiar și când ajung adulți, pe validarea pe care o primesc de la ceilalți. Eh, cam greu totuși să nu îți lauzi copilul atunci când realizează ceva, cel puțin mie mi se pare cam greu de aplicat sfatul ăsta.

În ceea ce privește pedepsele, există mai multe motive pentru care ele nu dau roade: cauzează furie (cei care se simt victime vor deveni în final agresori), oferă un model de utilizare a puterii (îi învață pe copii că forța pune lucrurile la punct), erodează relațiile cu copiii, distrage copiii de la lucrurile cu adevărat importante( “Să nu te mai prind ca faci cutare lucru” conduce copilul către a gândi “Ok, n-o să mă mai prinzi“).

Ok, și totuși cum să educăm copiii? Dacă “așa nu”, cum arată “așa da”? Alfie Kohn propune o serie de strategii ale parentingului necondiționat. De fapt propune o întreagă altă dinamică, prin crearea unui mediu sănătos și sigur, să oferim îndrumare și să stabilim limite. O să vă zic doar câteva principii.

De exemplu, să limităm cât putem “nu”-urile. Și-așa sunt atât de multe situații în care trebuie să le interzicem copiilor diferite lucruri, să nu sărim cu “nu” atunci când ei propun ceva mai ieșit din comun, să ne gândim de două ori dacă e posibil sau nu ce propune sau dorește copilul. În felul acesta, atunci când spunem “nu” va avea mai multă greutate.

Apoi, important mi se pare și să fim atenți la critici (asta citisem acum ceva vreme și despre relația de cuplu). Să limităm “raza de acțiune” a fiecărei critici (să evităm afirmații de genul “ești așa afurisit cu oamenii”, ci mai degrabă “ai avut un ton foarte agresiv adineauri”) și să căutăm în situații neplăcute o oportunitate de a-i învăța ceva, de a-i responsabiliza prin a-i propune să se gândească la situație (“Tom părea cam trist când i-ai zis lucrul ăla”, “Ce ai putea face data viitoare când te simți frustrat în loc să te îmbrâncești”).

În ceea ce privește laudele, ele pot fi înlocuite cu un entuziasm autentic, dar nu într-un mod în care să arătăm că iubirea noastră depinde de astfel de realizări. Știm foarte bine că atunci când avem un insucces avem parcă și mai mare nevoie de susținere și înțelegere.

Un alt punct important mi se pare implicarea copiilor în luarea deciziilor. Se pare că acei copii cărora li se oferă ocazii de a lua decizii devin mai activi, mai sociabili și mai spontani. Întrebările, discuțiile, oferirea de sugestii și alternative trebuie să vină din ambele părți (desigur în situațiile în care acest lucru este posibil). Atunci când stilul de parenting este autoritar și copiii nu participă la luarea de decizii în ceea ce îi privește, ei sunt mai înclinați în a deveni răzvrătiți.

În cazul în care trebuie să facă ceva și nu vor, există câteva strategii: să îi cerem acel lucru într-un mod blând, fără a-l copleși cu puterea noastră,să explicăm motivele, să fim sinceri cu ei și, foarte important, să fimun exemplu (în ceea ce privește modul cum ne comportăm, cum vorbim, cât respect purtăm celor din jur etc). Sinceritatea (autenticitatea) și puterea exemplului stau, se pare, și la baza formării moralității copilului și, mie cel puțin, mi se par printre cele mai importante lucruri în “meseria” asta de părinte.

Strategii mai sunt descrise în carte, dar vă mai las și pe voi să le descoperiți și sper să nu mă lege ăștia de la editură că am scris atâtea detalii din carte. Sper să ajute pe cei interesați (eu cu siguranță am să recitesc postarea când o să intervină probleme de rezolvat) și să vă facă destul de curioși să citiți cartea în întregime.

Cu Alex la ședință foto

Am primit cadou de la nașii Alexandrei o ședință foto la un studio foto pentru copii, Foto Bambino. Am fost cu 2 ținute ale noastre, una sport și rochița de la botez și am mai primit de acolo încă 4 ținute mai deosebite, plus niște elemente de decor foarte drăguțe. Alexandra a fost cumințică, doar un pic mai puţin veselă decât de obicei. E normal, erau oameni noi, loc nou, reflectoarele, noi scălămbănindu-ne prin jurul ei încercând să o facă să privească în anumite locuri sau să zâmbească. În condițiile date a fost foarte bine.

Mi-au plăcut tipii de acolo pentru că țineau mult la confortul copilului, dacă Alex începea să se supere cât de puțin făceam pauză imediat, dacă nu îi plăcea vreo ținută, nu insistau să facă n-șpe poze cu ea. Ședința a durat cam o oră și jumătate și ce m-a mai surprins plăcut a fost că ne-au trimis pozele (aproximativ 100 de fotografii au ieșit) în doar 2 zile.

Au hăinuțe mai deosebite și pentru copii mai mari și chiar mi-aș dori să mai revenim peste ceva vreme. Sunt chiar niște amintiri deosebite, pe care nu prea poți să le obții altfel. Avem și noi un aparat foto destul de bun, dar un studio profesional și un fotograf profesionist e cu totul altceva.

ț

 

 

Cu Alex la piscină (3)

Deși a fost de speriat data trecută la piscină, am zis să mai încerc o dată. M-am setat să fiu calmă, i-am luat ceva ușor de dezbrăcat/îmbrăcat ca să nu dureze mult, în cazul în care plânge iar la momentul ieșirii. Și cu tot calmul ne echipăm. Și cu tot calmul ies din bloc. Și cu tot calmul mă uit după mașină. Și cu tot calmul n-o văd. Și atunci s-a dus naibii tot calmul. L-am sunat pe Iri cu speranța că poate o fi parcat-o mai departe. Nu, mașina era la el. Deși are de mers doar 10 minute pe jos!!! Și stia că mergem la piscină cu mașina!!! Uitase. Mi-a adus mașina în vreo 10 minute în care am stat cu bagajul pentru piscină într-o mână și cu Alex în cealaltă. Deci adio calm.

În fine, am ajuns cu întârziere. M-am schimbat din nou cu piciorul la bancă. Când am pus-o pe Alex pe șezlongul de lângă piscină ca să o dezbrac, a început cu plânsul fix de unde îl lăsase săptămâna trecută. Adică la volum maxim. Am schimbat-o repede cu slipul de piscină și la vreo 10 minute după ce am început bălăceala s-a adaptat și a tăcut. A avut chiar și câteva intrări cu capul în apă, doar o secundă, nu mai mult (sub îndrumarea instructorului, normal).

Era acolo și mămica de care vă ziceam că nu s-a oferit să mă ajute prima oară când am fost la piscină. Am întrebat-o cum se descurcă la vestiar și a zis mai întâi echipează bebelușul, îl lasă cu intructorul în piscină și apoi se îmbracă în toaleta piscinei. La fel și la plecare: ieșea ea, se îmbrăca în timp ce bebe stătea cu instructorul în piscină, apoi lua copilul și îl îmbrăca. Am zis să încerc și eu varianta asta, doar că instructorul ar trebui acum să stea cu ambii bebeluși în brațe. Nu ar fi fost probleme, că în apă poți ține un bebeluș în fiecare mână (cu spatele la tine cumva), doar că, vă ziceam și data trecută, pe a mea o cam apucă pandaliile la final. Așa că n-am apucat bine să ieșim, glumind desigur că mergem ca fetele la o cafea și îl lăsăm pe instructor vreo 2 ore cu bebeii, că Alex a pornit. Și pentru că a pornit una, a pornit și cealaltă. Și mi-a fost milă de instructor, dar mai ales de puiuțul meu (cu siguranță ar fi continuat într-un crescendo continuu că așa procedează de obicei) și am zis că încă o schimbare la foc automat, cu piciorul barând băncuța n-o fi foc, am experiență.

Normal că a plâns continuu cât am schimbat-o (cred că s-a înțeles aiurea din postările astea, ea de obicei e zâmbăreață și nu plânge, dar la piscină e o excepție). Avea momente când aproape se oprea, dar atunci începea colega (cealaltă bebelușă) și o lua de la capăt. De data asta, mămica celalaltă a fost chiar drăguță, s-a oferit să mă ajute cu o jucărie să o liniștesc, dar am preferat să o înfofolesc la foc automat. M-am îmbrăcat și eu fără incidente (Alexandrei i-am dat o jucărie și a fost cumințică, are ceva doar cu șezlongul ăla de lângă piscină, în vestiarul mamelor e mai liniștită). Acasă mi-am dat seama că îmbrăcatul la foc automat are efectele lui adverse:

***aici a fost o poză în care se vedeau efectele unui scutec pus în grabă. Alex s-a ruşinat şi mi-a spus să o scot. Ori e posibil să fi fost Iri…

PS. Le-am trimis un mail celor de la Unique Spa și le-am sugerat să pună în vestiarul mamelor un balansoar sau orice altceva în care să poți pune bebelușul cât timp te schimbi. Nu mi-au răspuns, deși ei până acum au răspuns când le-am mai trimis mesaje în care solicitam diferite informații. Din cauza asta, plus că a venit frigul, am suspendat mersul la piscină.

 

Cu Alex la țară (2)

Aici nu prea e cu poveste. Am stat 2 nopți, Alex a fost cuminte, vremea a fost frumoasă, perfectă pentru poze  🙂

PS1. Da, copilul e al meu. Cei care au văzut-o când era mai mică și foarte brunetă se pot îndoi de acest lucru.

PS2. Nu mă pot abține de la un mic sfat, dacă tot ați avut răbdare să dați scroll pâna jos: o astfel de excursie e obositoare pentru bebe, pe de o parte drumul, chiar dacă bebe mai moțăie (am citit recent că somnul în mișcare nu e la fel de odihnitor ca somnul static), pe de altă parte bunicii pot stimula foarte mult copilul (e de înțeles pentru că își văd rar nepoțica și vor să o vadă în tot felul de ipostaze). Noi ne-am făcut planuri pentru seara când ne-am întors, dar nimic nu s-a mai putut face cu un bebeluș obosit și necăjit.

Cu Alex la piscină (2)

M-am gândit eu mult cum pot să fac să îmbunătățesc experiența de la piscină. Singura soluție care mi-a venit în cap momentan a fost să îmi iau un halat de baie ca să nu mai ud hainele copilului între piscină și vestiarul meu. Așa că mi-am luat un halat frumos și gros. Doar că acum nu mai încăpeau bagajele în geanta mea de scutece. Mi-am pus în gând să cumpăr o geantă mare, oarecum sport, pe care să o folosesc doar pentru piscină. Apoi mi-a amintit Iri că are el așa o geantă pe care o folosea la fotbal (în vremurile când mergea). Și pentru că nu mai am de mult geantă de umăr (ce îmi trebuie pun în geanta de scutece) am procedat la fel și acum, adică am pus ce îmi trebuia în geanta asta sport. Pentru că urma să merg cu mașina, mi-am pus actele într-un buzunar intern și am plecat.

Schimbatul s-a făcut tot cu piciorul fixat în dreptul copilului ca să nu cadă de pe bancă. Am intrat frumos în piscină, unde era un tip de vreo 200kg. N-am nimic cu el, îl felicit pentru că vrea să facă ceva pentru aspectul și sănătatea lui, dar de ce l-au băgat la ora pentru bebeluși?!! În fine, ne-am bălăcit puțin și după vreo jumătate de oră mi-am amintit: nu aveam banii la mine, nu aveam cu ce să plătesc piscina!!! Am înghețat pe moment. Iri nu prea putea pleca de la serviciu pentru că oricum trebuia să plece mai devreme în ziua respectivă. Până la urmă, altă soluție nu era. Urma să îl sun pe Iri când ajung la telefon, adică în vestiar, undeva la fundul genții sport. Ori că m-a simțit stresată, ori că a avut alt disconfort, dar Alexandra a plâns ca niciodată când am ieșit din piscină. Nu reușeam să o pun pe șezlongul respectiv ca să o îmbrac. În brațe era oarecum liniștită, dar când o puneam jos țipa de parcă aș fi pus-o pe ace. Se uita lumea la mine (instructorul, femeia de serviciu, altă mamă) cu o privire ce exprima “Dar ce are săraca de plânge așa?”. Și eu mă uitam la ei ca și cum “Stați liniștiți, totul e sub control”. Deși nu prea era, nu știam cum să fac să o îmbrac mai repede ca să ajung și la telefon. Până la urmă a mai scăzut țipătul cu câțiva decibeli și am mai reușit să o îmbrac. La naiba, luasem și niște haine foarte greu de îmbrăcat, care și în mod normal o chinuie când o îmbrac. Inutil să vă zic că transpirasem toată în halatul meu frumos și gros.

Am reușit până la urmă să ajung și la telefon și, mai cu țipete, mai cu calm, m-am îmbrăcat și eu și l-am așteptat pe Iri să îmi aducă banii.

Cam asta a fost a doua oară, și tot nu ne lăsăm. Mai mergem, dar după ce uit puțin experiența asta 🙂

Cu Alex pe munte

Pentru că Alexandra a fost cuminte în concediu, am acceptat destul de rapid propunerea unor prieteni de a merge la munte pentru un weekend. Am mers la Durău, deci nu foarte departe.

Pentru că însoțitorii noștri au urcat pe munte, am zis să încercăm și noi să urcăm și când n-om mai putea, să ne întoarcem. Am pus copilul în manducă, manduca pe Iri și am pornit pe traseul către Duruitoarea, despre care țineam minte de la vacanța anterioară petrecută în zonă că este ceva foarte lejer, cumva pe un drumeag forestier, pantă mică, mers lejer, timp redus. Și când colo, traseul a fost foarte dificil, pante abrupte, urcuș continuu. Alexandra a adormit repede în manduca, probabil că și aerul curat de munte a contribuit la asta.

Mai erau și alți copilași în sisteme de purtare, poate totuși puțin mai mari. Și a fost drăguț că lumea se uita intrigată, dar și admirativ în același timp, ca și cum noi eram așa împătimiți ai muntelui, că nici faptul că avem un bebe de 5 luni nu ne stă în cale (când de fapt nu mai fusesem pe munte de cel puțin 7-8 ani). Și dacă ani la rând l-am tachinat pe Iri pentru că în prima noastră vacanță la munte împreună nu a reușit să urce până la Toaca (eu am reușit atunci), acum karma s-a răzbunat: dintre noi doi, eu liberă și el cu copilul în manducă, eu am fost cea care a cedat. Nu mă mai țineau plămânii. Poate pentru că în sarcină a trebuit să stau foarte cuminte și condiția fizică s-a cam dus. Așa că pe la jumătatea traseului ne-am întors și până s-au întors ceilalți am reușit să salvăm lumea (adică am jucat un Pandemic, pentru cunoscători. De fapt am jucat vreo 3 ori până am reușit să câștigăm o dată)

Sfat Îmbrăcaţi bine copiii dacă îi ţineţi în manducă sau alt sistem de purtare. Voi vă încălziți că urcați și faceți efort, dar lor le poate fi frig. Noi am fost la începutul lui septembrie și era răcoare pe munte chiar dacă noi nu ne dădeam bine seama, Alexandra avea picioarele foarte foarte reci când am ajuns la pensiune.

Foarte bine surprinsă starea mea…